De la homo sapiens la omul-masă

Odată cu homo sapiens (care numai înţelept nu era, dar cică ar fi fost inteligent ― îi ”mergea mintea”, ”se descurca” ― ajunsese, oarecum, ce-i drept, la conştiinţa propriei sale umanităţi), deci pe măsură ce a început să se înfiripeze societatea (de la formele ei primare/primitive: haite, triburi, una, alta, chestii-socoteli), uşor, uşor lumea a început să intre în rând cu lumea, să-şi fie egală sieşi, să-şi semene.

Adică să se conformeze pe dibuite, orbeşte, fără discernământ ― nici nu mai era nevoie de el, din moment ce era ”inteligentă”. Tot ce era în afara ei, în afara propriului ”chip”, era ”fals”, arătat cu degetul, hulit, legat la stâlpul infamiei, centrifugat, după ”mode”, la periferia universului (care, de-a lungul istoriei, a luat, în funcţie de ”gravitate” şi de caz, diverse forme: de la cucută şi rug până la precocea ghilotină, şi de la modernele gratii la pacifista şi contemporana indiferenţă sau la atât de diplomata omisiune). Aşa s-a ajuns la omul-masă de astăzi (nu numai ”inteligent”, ci şi ”omniscient”) ― pentru care adevărul, nemaifiind ţel, devine, astfel, neinteresant, fiind înlocuit mecanic şi autosuficient cu ”regula”, cu norma gregară a lui ”aşa se face”, ”aşa spun toţi” etc. ― mereu, fireşte, în mişcare/schimbare. De aceea René Descartes era de părere că la temelia opiniilor/convingerilor noastre stă mai degrabă obiceiul, aclimatizarea şi exemplul, mostra, pilda gregară decât vreo ştiinţă exactă, decât cunoaşterea reală a lucrurilor. Altfel, toţi sunt originali, nonconformişti, gândesc cu propriul cap, au păreri, răspunsuri etc. Cu întrebările stau mai rău ― acestea fiind foarte puţine, spre deloc.