Societate

articolul urmator

De la manele la Rieu

34
24 Jun 2015 11:35:02
Lacrima Andreica
Andre Rieu, în timpul concertului
Andre Rieu, în timpul concertului

De la venirea lui Rieu încoace, internetul românesc a explodat într-o dispută pe tema culturii, întocmai ca vărsatul de vânt la grădiniţă. Nimic rău. Probabil era timpul să ne vorbim şi despre asta. Însă problema este cum anume facem acest lucru şi încotro ne îndreptăm. Dacă rămânem la discuţiile mediocrilor despre „Rieu = maneaua muzicii clasice“, doar vom umple lumea cu vorbe, fără a înţelege mare lucru din asta.


Pentru cei mai sensibili de urechile sufletului şi pentru cei extraordinar de elevaţi, încep prin a-mi cere iertare că voi fi nevoită să spun ceea ce voi spune. Venirea lui Rieu la Bucureşti a stârnit valuri de replici, de păreri, de lupte şi dispute muzicologice din partea oricui s-o nimeri. Culmea e că n-am văzut aceeaşi invazie de cultură-a-toate-ştiutoare şi la invazia manelelor pe piaţa românească când, poate, ar fi fost cazul să se întrebe măcar ce anume şi cum educăm oamenii cu asta. Atunci, toţi culţii pământului de azi au tăcut mâlc. Acum, ştiu tot, dar numai în dreptul muzicii de o anumită factură.

Rieu, ca toţi muzicienii, are publicul său. Un public undeva la graniţa dintre muzica clasică în forma ei pură, dusă de multe ori la extremele căutărilor în interpretare, şi deci necomestibilă pentru urechile neformate, şi publicul undeva mai sus puţin de nivelul manelelor, care pendulează între muzica de consum a secolului XX şi formele uşoare, ca să zic aşa ale muzicii clasice. Nimic rău în asta. Fiecare are dreptul la porţia sa de visare şi bucurie.

Ceea ce e deranjant, e că adeseori, cei care aruncă cu bolovanul în Rieu sunt doar mediocri. N-ar putea să-ţi spună nici dacă i-ai pica cu ceară ce anume nu face Rieu bine. Dar ei ştiu! Ei sunt prea culţi pentru Rieu deşi n-au atins vreodată vreun instrument, sau dacă l-au atins ar muri privind partiturile de anul I sau II de studiu pentru că n-ar şti dacă le-au pus cu capul în sus, sau în jos pe stativ.

Cu alte cuvinte, dacă maneaua are dreptul la publicul său, Andre Rieu n-are. De unde rezultă, mediocritatea se simte tare specialistă dacă dă cu bolovani în cineva care face ceva mai mult decât manea, dar totuşi nu la nivelul unor consacraţi în ale muzicii clasice, încât el, mediocrul pământului să nu poată să-şi exprime autosuficienţa cu un: ”Domne' asta nu e muzică, e manea!”.

Acum doi-trei ani, mustea Facebook-ul de like-uri la adresa lui Rieu. V-am testat şi eu. Şi n-a fost nimic rău. V-aţi bucurat de o stare de spirit pe care Rieu o transmite foarte bine, v-aţi înseninat zilele cu puţină bucurie sonoră, v-aţi încărcat bateriile cu energie light. Până s-a trezit unul care a auzit că cică Rieu n-ar fi ce e şi deci, la coşul de gunoi cu dânsul.

Cei care se dau în stambă cu o pretinsă, nu musai confirmată cultură muzicală, uită ceva esenţial: ce este muzica şi care este rolul ei. Un muzician adevărat ştie foarte bine asta, aşa cum o ştie şi Rieu. Muzica se naşte din nevoia de a schimba spiritele, de a te desprinde de cotidianul mizer, pentru a te face să speri, să visezi, să-ţi dea răgaz să fii Om, nu vieţuitoare fără spirit.

Muzica s-a născut dintr-o nevoie umană şi îi răspunde de milenii acesteia. Şi o face cu gentileţea de a da fiecăruia după puterile sale, de a se coborî în mahalale şi de a se ridica de acolo în săli distinse de concerte cu ştaif.  Însă, vedeţi voi, ca toate formele de artă, ea se oferă nu te disperă, adică nu ţi se vâră pe gât. Dacă nu faci parte dintr-o anumită categorie de public, vei găsi cu siguranţă alte armonii, alt nivel, ceva mult mai potrivit ţie în muzică oricând.

Muzica în sine, a fost şi e ca dragostea şi moartea: aleanul disperaţilor; uitarea năpăstuiţilor; legătura cu acel ceva din noi şi din Univers care e bun şi e bine. Muzica ne face mai buni, mai umani mai repede poate decât orice altă formă de artă, pentru că ne conectează la noi înşine mai rapid decât orice. Muzica ne redă nouă înşine şi lumii în forma noastră frumoasă, aia cu care am venit în lume, chit că retorica creştină zice că nu. Eu îndrăznesc să vă zic că da. Dar eu sunt irelevantă poate pentru retorica creştină pentru că: sunt femeie şi pentru că sunt un om care practică muzica fără a rata partitura dacă i se pune sub nas. Însă vedeţi voi, până şi anticii ştiau un lucru: leviţii, ori muzicienii templelor erau cei cărora nu li se cerea decât să intre primii în temple, ori pe câmpurile de luptă, muzica a cucerit cetăţi, a inspirat armate şi spirit identitar (pentru că aşa a fost folosită), a vindecat convulsiile emoţionale ale împăraţilor şi ale tuturor oamenilor; a născut iubiri de poveste şi le-a dat istoriei ca să arate lumii că se poate, că e bine şi e frumos, că există un drum mai bun decât ura, despărţirea, indiferenţa, egoismul.

„Doar cei cu inimă bună pot cânta“, spuneau anticii. 

Şi poate că am spus prea multe despre muzică şi rolul ei asumat în primul rând de cel care o produce: muzicianul şi compozitorul. Am să vă arăt cum funcţionează muzica de la începuturile lumii ăsteia, în materialul video încorporat. Veţi înţelege singuri, mai bine ce şi cum. Da, un anumit gen de muzică poate o fi o prostie care trebuie scoasă din spaţiul public dacă vrem să educăm şi să formăm după cum înţelegem în acest moment a fi o educaţie aleasă, însă în lumea ei, poate doar aceea a mahalalelor, până şi maneaua are dreptul ei la supravieţuire. Îi alină şi poate îi face mai buni, dacă nu sigur puţin mai fericiţi,  pe cei care nu pot primi mai mult decât atât. 

Muzica, oricare ar fi ea, opreşte lumea pe loc şi îi dă răgaz să se vindece de sine, pe sine. Proiectează idealul în faţa ochilor noştri şi ne dă doza de optimism să îl putem atinge ori măcar să ne apropiem de el.

Gândiţi-vă că Maria Tănase a cântat la începuturi ”după ureche”, din sufletul ei, la fel ca toţi muzicienii mahalalelor. Cum ar fi fost România muzicală fără ea, deşi poate la vremea ei, pe lângă un Enescu era şi ea tot ... o manea?

Cum ar fi fost muzica fără un Enescu care n-a zis despre muzica populară românească cum că e un produs subcultural şi deci fără de valoare, ci a transformat-o în ”Rapsodia Română”? Cum ar fi fost România fără un Bela Bartok care n-a zis despre români că sunt manelişti inculţi, ci le-a transformat dansurile născute ”la talpa ţării”, din nimicul neştiinţei de muzică dar din foarte mult simţ muzical, în adevărate bijuterii şi le-a proeictat în nemurirea artei universale, punându-ne pe harta lumii. De unde credeţi că s-a născut un Porumbescu şi unde şi-a format urechea muzicală, dacă nu tot printre cei de jos care i-au cântat în leagănul copilăriei sale timpurii? Despre ce vorbim de fapt când ne permitem să catalogăm prea uşor ”un fenomen”? Ne credem  cumva Istoria Omenirii în sine, singura care validează sau invalidează fenomene, artă şi decizii? Nu cumva suntem prea aroganţi în micimea noastră?

Vă propun un experiment, tuturor celor care credeţi că le ştiţi pe toate: vreme de o lună, minim, eliminaţi din societate orice altă formă de muzică şi cultură decât cea super-specializată. Abia aştept să vă văd la finalul lunii de uniformă muzicală. Promit să vă aştept cu ceva light, ca o gură de aer dată înecatului. Sic!

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

34 Comentarii

cornel jurja
24.06.2015, 13:13:02

Andre Rieu intradevar nu produce o muzica pentru putinele urechi elevate. Dar a compara ce face Rieu cu o manea este o tampenie.Muzica lui Rieu poate fi comparata cu cartile sin productiile lui Carl Sagan de popularizare a stiintei.La fel si Rieu popularizeaza in mase un gen de muzica culta care va produce o schimbare in randul auditoriului sau. Va privi si asculta cu alti ochi si alte urechi muzica unui Sostakovici, Straus , Ravel , etc.Una peste alta pe langa faptul ca muzica lui Rieu este comerciala ( si ce nu este comercial astazi?) ea constituie si un mijloc de educatie muzicala si culturala a marelui public pe care il fascineaza cu interpretarile originale.Domnii care il critica , ar trebui sa produca ei altceva mai de soi. Oare sunt in stare?!

+8 (8 voturi)
Ciprian Apetrei
24.06.2015, 14:51:35

Un articol incantator, felicitari pentru repunerea lucururilor in context si in echilibru, doamna Andreica!

+1 (7 voturi)
Lacrima Andreica
24.06.2015, 16:30:00

Vă mulțumesc mult pentru aprecieri. Ar fi frumos să ne echilibrăm și să putem da tuturor șansa la bucurie și muzică, fiecăruia după sine. Loc și muzică e pentru toată lumea, pentru toate gusturile :)

+2 (10 voturi)
Sârbul Vasile
24.06.2015, 15:57:37

Era prin 2008. M-am inscris pe un site de asta social, si cum navigam prin paginile userilor, dadeam, invariabil ,prin clipurile postate ca preferinte, mai mult si mai mult de cine credeti? De Rieu .Ce o fi avand asta asa special? Site de birocrati, care stau la birou si , pentru relaxare, mai tin pe minimalize si dracia asta. Bagandu-ma asa in seama, una mi-o tranteste sec: Cum, omule? Tu o arzi din Rousseau si asculti Lepa Brena? Esti jenibil. Incerc, mult mai tarziu, cu Mozart. Ce vii aici cu de-astea? Ai fi vreun smecher si nu stiu? Deci... nici prea jos, nici prea sus. La mijloc. Enescu, Bartok, au luat elemente necizelate, neslefuite si le-au dat stralucirea de care aveau nevoie. Ce face Rieu? Ia bijuterii lustruite si copiaza modele dupa ele. Le face si mai accesibile. Cine s-a inghesuit la concerte? Functionarii. Banalii functionari. Care nu pot trai din cultura, pe care nu o poseda si nici nu o pot dobandi, deoarece cultura nu se dobandeste pe bancile scolii.

+6 (6 voturi)
Lacrima Andreica
24.06.2015, 16:31:33

Eu aș zice, apropo de funcționari, că stilul lui Rieu le oferă și puțină relaxare sufletească, cel puțin. Cu toții știm câtă tensiune se ascunde în spatele ușilor oricărui birou din România. Rieu e easy listening, echilibrează prin plăcere ceea ce relațiile interumane îngreunează prin competiție prost înțeleasă.

0 (6 voturi)

Vezi toate comentariile (34)