De ce nu scăpăm de corupţie în România? Pentru că ne place!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Corupţia sub toate formele ei, de la mica atenţie care trebuie dusă la şcoală, pentru a asigura „şanse egale” copilului nostru, până la marile tunuri imobiliare, reprezintă o situaţie de normalitate pentru societatea românească postdecembristă.

Toate campaniile publice şi private duse împotriva corupţiei au trecut prin mentalul românilor ca o boare primăvăratică, interesantă, frumos mirositoare, dar imposibil de pus în practică. În general, problemele românului de rând cu fenomenul corupţiei nu se referă la faptul că aceasta există. Ci la faptul că „îmbuibaţii”, bampirii care sug sângele poporului, fură prea mult. Nu-i lasă şi pe alţii să trăiască după cum auzim cu toţii prin diversele medii de socializare ale cetăţeanului roman.

Nu ştiu de unde vine exact acest tip de mental de care românii nu se pot dezlipi neam. Unii spun că ţine de balcanism şi de sute de ani în care peşcheşul a fost principala cale de supravieţuiere. Alţii dau vina pe comunism şi pe modul în care acesta ne-a pervertit mintea şi sufletul.

Dar nu pot să nu observ că marea majoritate a românilor nu par deloc deranjaţi de fenomenul corupţiei, ba chiar îl încurajează prin diverse metode atunci când acesta le serveşte scopurilor personale. Desigur, dacă e să răspundă la sondaje sau să-şi manifeste public punctul de vedere referitor la corupţie, românul devine un fel de aprig luptător împotriva fenomenului şi îl înfierează în cele mai negre culori. Îşi aduce aminte de hoţii care i-au distrus ţara, i-au tăiat şi vândut la fier vechi fabricile şi au scufundat România în tenebrele sărăciei.

Dar, dacă e vorba să intre mai repede la medic, la poliţie sau la altă instituţie publică unde are vreo treabă, îşi pregăteşte conştincios micul cadou, care vezi Doamne, e o nimica toată, nu contează. Nu sunt toţi românii aşa, dar pe câţi din concetăţenii noştrii i-aţi văzut să moară cu funcţionarul public de gât dacă acesta le solicită o mică atenţie? Câte parfumuri, ciocolate, cartuşe de ţigări, sticle de whiskey şi alte cadouri, care de care ”mai mici şi fără valoare “ date pentru activităţi care în mod normal ar fi gratuite, au trecut prin faţa ochilor voştri?

Am auzit de sute de ori că un zece la sută ar fi corect de luat şi pus deoparte, asta nu se consideră şpagă ci aşa, un fel de recompensă naturală. Desigur în cercuri închise, căci în public toţi românii sunt un fel de procurori anticorupţie. Dă bine la public, zic ei.

Şi atunci ne mirăm că cei care ajung în funcţii înalte iau şpagă? Sau că aceasta creşte proporţional cu nivelul de putere atins de un personaj? Păi este simplu, cu cât avansezi pe scara socială, nevoile devin din ce în ce mai complexe şi greu de satisfăcut. Şpaga creşte şi nivelul corupţiei odată cu ea.

Un exemplu concret. Un funcţionar îşi face o vilă, cu ”banii adunaţi cu greu din salariu“. Odată cu vila încep cheltuielile adiacente. Cine îngrijeşte grădina? Cine plăteşte încălzirea? Cine plăteşte benzina, căci vila e în afara oraşului? Cât costă ditamai gardul, să nu vadă vecinii brăduţii ornamentali aduşi din Japonia? Desigur tot funcţionarul public, din ceilalţi bănuţi adunaţi, dar nu din salariu.

Problema noastră este că îi urâm pe aceşti parveniţi nu pentru că FURĂ, ci pentru că AU. Atât timp cât procentul românilor care vor accepta - odată ajunşi în poziţia de a LUA -  şpaga, va fi unul majoritar, societatea românescă va râmâne blocată în zona corupţiei şi a nesiguranţei sociale. Şi în zadar se vor întreba trimişii americani sau reprezentanţii statelor occidentale de ce nu ies românii în stradă să-şi apere justiţia sau drepturile încălcate.

Acest articol a fost publicat şi pe portalul românilor de pretutindeni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite