De ce le place românilor să-i idolatrizeze pe marii ticăloşi

Milioane de români l-au adorat pe criminalul Gheorghiu-Dej, „iubirea neţărmurită” pentru Ceauşescu încă mai stoarce nostalgii şi lacrimi, apoi dorinţa de neoprit de a avea un „tătuc” s-a revărsat asupra unor lideri precum Ion Iliescu şi Liviu Dragnea. Toate cazurile au rădăcinile înfipte într-o complicitate doar în aparenţă întâmplătoare.

Nu trebuie să fii neapărat istoric sau psiholog pentru a înţelege că românii au un „talent” special în a-i adora, într-un extaz aproape mistic,  pe cei care, ciclic, se aburcă în fruntea naţiei şi nu vor, cu orice preţ, să se mai dea jos de acolo. Uitaţi-vă la ultimele şapte-opt decenii din trecutul României şi veţi descoperi că n-a existat mare ticălos care să nu fi avut milioane de fani înfocaţi.

Adoraţia românilor faţă de exterminatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej era absolut stupefiantă (circul de la moartea criminalului este în topul mascaradelor ideologice internaţionale), cea faţă de Ceauşescu încă mai stoarce vorbe patetice şi lacrimi, iar cea faţă de Ion Antonescu nici măcar nu mai merită comentată. Categoric, avem un popor adânc iubitor de dictatori, de tătuci, de baroni, de inşi care ne pun bocancul pe grumaz, ne ţin în sărăcie şi prostie, pun tancurile, scutierii şi minerii pe noi şi ne împroaşcă, după caz, cu gloanţe, ură şi gaze lacrimogene.

Dacă până la revoluţia internetului  - care a oferit tuturor dreptul de a promova propria opinie (lucru extraordinar în esenţă) - cancerul moral al adorării ticăloşilor era într-un fel de anonimat (căci se consuma în comunităţi închise şi se releva la scară mare doar sporadic, slab contaminant), acum principiile strâmbe ies la înaintare cu agresivitate, iar unda de şoc a acestei propagande stârneşte frisoane oamenilor care continuă să creadă în democraţia adevărată, nu în surogatul care ni se tot serveşte din 1989 încoace.

Fără îndoială, idolatrizarea liderilor comunişti, în perioada 1946-1989, poate avea nişte explicaţii ce au atingere cu logica. Egalitarismul promovat de aceştia s-a dovedit de mare succes la sărăcimea oraşelor şi satelor, care se şi vedea egală în privilegii cu protipendada pe care o pizmuia. Evident, toţi sărăntocii voiau „la masa bogaţilor” şi credeau că exact asta le promit comuniştii, însă nimeni nu anticipa că, de fapt, urma să se întâmple invers: bogaţii coborau la masa săracilor. Căci, în ciuda răcnetelor ideologice, comunismul nu a fost, nu este şi nu va fi (dacă va fi, Doamne fereşte!) egalitate în prosperitate, ci uniformizarea sărăciei, întru saţietatea aparatului represiv.

În teorie, după 1989 România avea toate şansele să evolueze spre democraţie. Însă nu a evoluat decât parţial. Iar responsabilă pentru blocajul în care am ajuns (căci suntem într-un grav blocaj democratic) nu este numai clica neocomunistă care a acaparat puterea, ci şi adoraţia pentru nemernici a românilor. Din păcate, vechea gaşcă nu a murit odată cu Ceauşescu. Ea doar s-a repliat elegant către „noile forţe politice”, după deja ştiutul principiu „mai răsfiraţi, băieţi!”

Majoritatea partidelor – dar mai cu seamă FSN-ul din care se trag acum, direct sau prin înaintaşi, cam 90% din inşii de la vârful politicii româneşti – i-au adunat pe întrecute pe toţi ideologii bolşevici rămaşi pe dinafara puterii după căderea regimului Ceauşescu. Nici nu se poate vorbi de vreo surpriză, câtă  vreme în capul mesei stătea „tătucul” Ion Iliescu, întâiul emanat al naţiei.

O dovadă a faptului că românilor le place să se închine la dictatori este şi aceea că toate abuzurile săvârşite de FSN în acele vremuri au fost privite de către popor (că doar era obişnuit de comunişti cu făţărnicia, încă de pe vremea demonstraţiilor aşa-zis patriotice) cu maximă îngăduinţă şi cu complicitate. Fraudele electorale au fost uriaşe la primele două scrutinuri de după 1989, dar asta n-a deranjat pe aproape nimeni, căci 80% dintre români visau încă la comunismul cu faţă umană. Chestiune de educaţie, în esenţă.

Am asistat personal, în 1992, la umilirea unui bătrân de 80 de ani care a îndrăznit să le spună unor haidamaci, chiar în faţa unei secţii de votare, că nu-i frumos şi nici legal să îi oprească pe trecători pentru a le spune să voteze cu FDSN-ul lui Iliescu. A fost scuipat şi înjurat, dar poliţistul, fost miliţian, aflat în apropiere, s-a întors cu spatele şi a plecat fără să-şi bată capul cu legea. Probabil că fiul acelui poliţisto-miliţian este acum tot poliţist (poate jandarm, cine ştie?), căci lăsarea ca moştenire a unor ocupaţii precum cele de politician sau de poliţist a devenit o tradiţie.

Mai stau dovadă şi mineriadele. În cazul cărora s-a vorbit mult despre forţe oculte (pe de o parte „securişti”, pe de alta „agenturi străine”, căci metoda divizării şi manipulării naţiei nu s-a inventat acum). Nu zic, or fi fost şi ceva forţe oculte. N-am instrumente să măsor corect lucrurile, mai ales că nici măcar instituţiile statului, cu resurse uriaşe, n-au izbutit să afle toate dedesubturile (dovadă că procurorii încă mai cercetează la dosarul mineriadelor).

Însă am priceput că dinamica nenorocirii de atunci ţine în esenţă de două lucruri: apelul la ură şi violenţă al tătucului Iliescu şi reacţia aproape chimică pe care a produs-o acest apel în mintea populaţiei îndobitocite de comunism. Seamănă izbitor cu vremurile noastre.

Minerii care rupeau în bătaie tinerii din Piaţa Universităţii erau convinşi că fac un mare bine ţării, la fel cum sunt convinşi şi jandarmii din zilele noastre că au procedat 100% moral şi legal, pe 10 august, în Piaţa Victoriei. Resorturile politice şi emoţionale sunt însă exact aceleaşi ca acum trei decenii, cu diferenţa că mineritul s-a desfiinţat între timp (nu-i bai; au fost supliniţi cu succes, la violenţă,  de forţele de ordine, iar la propagandă de „oamenii muncii” din sectorul bugetar-politic), în vreme ce la comandă nu s-a mai aflat tătucul Iliescu, ci tătucul Dragnea. Lungul lanţ de minciuni de pe relaţia Ministerul de Interne-Jandarmerie demonstrează că ordinul de folosire a violenţei a fost dat de partidul-stat. Iar partidul-stat înseamnă, de la o vreme, doar Liviu Dragnea. Noul tătuc la care, că ne place sau că nu ne place, se închină ca la sfintele moaşte câteva milioane de români.

Întrebarea cheie în toată această poveste este, totuşi, de ce atât de mulţi oameni susţin cu convingere dictatura care este pe cale să pună stăpânire pe România? Să fie doar mentalitatea de slugă? Nu-i de ajuns. Îndobitocirea prin mass-media a atins cote atât de înalte? E important, dar nu suficient. Şantajul social? Lucrurile nu sunt atât de controlabile pe cât se crede. Atunci ce? 

Răspunsul este surprinzător. De fapt, toate cele menţionate nu fac, la un loc, cât face reţeaua de complicităţi şi de dependenţe construită de PSD (cu susţinerea celorlalte partide importante) în interiorul sistemului public. Clanul, adică!

Cifrele EUROSTAT arată în România sunt angajaţi, în aparatul public (Administraţie, Sănătate, Educaţie samd) 1,2 milioane de oameni. De ei depinde funcţionarea statului, ei stăpânesc instituţiile de control (Fisc, Mediu, sănătate publică samd), ei formează sistemul de control electoral (ştiţi vorba: nu contează cine votează, contează cine numără voturile) şi aşa mai departe. Interesant este, însă, că statistica de mai înainte surprinde doar o jumătate din dimensiunile aparatului bugetar. Alte 1,1 milioane de persoane lucrează tot la stat, în tot felul de aşa-zise societăţi cu capital integral public, în fapt, departamente ale instituţiilor, externalizate doar de ochii lumii. Prin ele se furnizează serviciile publice esenţiale (apă, canalizare, transport public de persoane, salubritate, gospodărirea domeniului public samd).

O simplă privire aruncată pe componenţa Consililor de Administraţie, pe declaraţiile de avere şi de interese ale şefilor acestor entităţi (care, teoretic, fac parte din economia reală) arată însă că avem de-a face cu un „aparatcik” eminamente politic. Aş da ca exemplu societatea care se ocupă de administrarea pieţelor din Galaţi. Are peste 200 de salariaţi şi face o cifră de afaceri de circa cinci milioane de euro pe an din închirierea către terţi a unor clădiri şi terenuri publice.

Teoretic este o firmă ca toate firmele. Practic, acolo toţi şefii sunt numiţi politic, la propunerea primarului şi a partidului din care face parte acesta. Spre exemplu, directoarea generală este vicepreşedinte al organizaţiei judeţene Galaţi a PSD şi vicepreşedintă a femeilor social-democrate. În CA sunt, evident, politruci unul şi unul, liderul TSD Galaţi (un caz special, asupra căruia voi reveni, căci omul are şi o mulţime de afaceri cu instituţiile publice), nevasta unui consilier local ALDE, trezorierul de la UNPR samd. Nu! Nu e glumă. Chiar se întâmplă asta!

Interesant este că atunci când nu o fac direct, politrucii ocupă funcţiile publice prin ricoşeu, adică prin fraţi, cumnaţi, neveste şi progenituri, care pozează în tehnocraţi, deşi sunt simple marionete cu sforile ţinute de politiceni. Sunt sute de astfel de exemple doar la Galaţi, iar asupra lor voi reveni cu detalii în curând. Sporadic, în CA-uri mai apare şi câte un reprezentant de la Opoziţie (evident, tot un politruc, că doar nu un profesionist), semn că iar s-a negociat ceva misterios între Putere şi inşii care pretind că fac opoziţie şi se consideră o alternativă la guvernare. Serios?

Aşa se întâmplă, fără excepţie, în toate regiile şi societăţile publice, aşa e organizat sistemul în toate instituţiile, aşa este în toată ţara. Şi nu este nimic întâmplător! Aceşti oameni (şi sunt 2,3 milioane!) sunt un fantastic aparat de propagandă politică şi electorală, fie că „lucrează de la om la om”, cu salariaţii din subordine şi cu cunoscuţii (funcţia îi ajută să „condiţioneze politic” oamenii), fie că se războiesc cu „ceilalţi” (aşa cum a devenit o obişnuinţă) pe internet, fără oprelişti, fără jenă.

Această „ţesătură” complexă de privilegiaţi (să nu uităm ce lefuri se plătesc în sistemul bugetar) face eforturi teribile pentru ca partidul-stat care i-a propulsat în fruntea bucatelor să rămână acolo unde este. Nu le pasă de democraţie. De ce le-ar păsa? Lor le este bine şi vor ca lucrurile să rămână aşa veşnic şi cu orice preţ. Dar chiar cu orice preţ, după cum se demonstrează din ce în ce mai des...

P.S.1: Pentru că adevărul trebuie spus până la capăt, aş sublinia că între Iliescu şi Dragnea (cronologic vorbind) a existat un alt model de dictator, la fel de eficient în a atrage adoraţia nemeritată a maselor: Traian Băsescu. Şi el a cultivat aceeaşi perversitate instituţională ca şi iluştrii lui colegi în ale politicii totalitariste, ba chiar a dat tonul folosirii serviciilor contra opozanţilor politici. N-am insistat în privinţa lui pentru că măcar a avut decenţa să nu ia exemplul lui Iliescu şi a putut să se abţină să folosească violenţa contra propriului popor. În plus, Băsescu „a murit” deja ca om politic.

P.S.2: Celor care s-au gândit şi la Călin Popescu Tăriceanu în acest context le transmit că n-au dreptate. Nu se poate vorbi despre liderul ALDE în legătură cu dictatura şi idolatria, la fel cum ar fi inutil să pomenim aici despre şiretul de la pantoful drept al lui Liviu Dragnea...