De ce în străinătate sunt considerat bun, însă în România nu, pentru acelaşi post?

Ca regulă generală, angajatorii şi recrutatorii din străinătate îi consideră mai buni, îi poziţionează mai sus pe candidaţii români decât o fac echivalenţii lor din România. Regula funcţionează aproape fără excepţie pentru cei din partea de sus a ierarhiei. Nu ştiu cum e cu candidaţii la poziţiile mai mărunte, însă presupun că nu e o diferenţă semnificativă.

Oameni care nu au mare trecere la angajatorii din România, pe care eu nu i-aş recomanda pentru un job aici, sunt angajaţi pe aceleaşi posturi în Germania, în Anglia sau în Olanda, la mari companii, de zece ori cât cele care i-au refuzat cu puţin timp în urmă. Şi sigur, acei angajaţi au grijă să spună peste tot cât de superficiali şi de proşti sunt cei din România şi unde au găsit ei adevăratul profesionalism. Primesc adesea astfel de mesaje muştruluitoare şi moralizatoare, uneori şi după zece ani, sau chiar mai mult. Candidatul nu uita niciodată un refuz...

Nu le spun că, cel mai probabil, şi unii şi ceilalţi au avut dreptate, adică şi cei care i-au respins în România, şi cei care i-au angajat în Olanda. Nu am timp să dau explicaţii şi să argumentez de fiecare dată, iar uneori nici nu vreau să le fac acest serviciu celor prea agresivi.

Explicaţia nu e lungă, totuşi! În Olanda sunt sisteme şi proceduri care te fac sau te obligă să fii eficient chiar dacă nu vrei sau dacă nu eşti prea creativ. Acolo nu e nevoie să fii din cale afară de inteligent, pentru că te poţi folosi de inteligenţa celor care au făcut procedurile şi sistemele, şi tot ce era acolo până să vii tu. Din instinct de conservare, fără să-ţi dai seama, eşti mai ordonat şi mai organizat când vezi că şi ceilalţi din jur sunt la fel, şi tot aşa. Cel mai adesea, acolo e suficient să respecţi regulile ca să fii un angajat bun, şi nimic mai mult. Ne e nevoie să fii carismatic pentru a ajunge un manager bun.

Da, dacă aş fi head-hunter în Olanda, l-aş recruta pe omul acela, însă la Bucureşti nu. Clienţii mei străini sunt foarte surprinşi când văd că eu am rezerve asupra unor candidaţi pe care ei îi consideră excepţionali. Asta când pun pentru prima dată piciorul aici. După ceva timp, însă, evaluările noastre încep să semene din ce în ce mai mult.

Ţinându-mă de firul argumentului, sunt destui angajaţi buni în companii private, fie ele mari corporaţii sau nemultinaţionale, pe care nu îmi vine să-i recomand la companiile de stat. Şi aici e mult mai uşor de văzut câtă dreptate am...