De bostan – cu sare şi de floare – fără!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Totul a început de la nişte seminţe. De bostan – cu sare şi de floare – fără!
Totul a început de la nişte seminţe. De bostan – cu sare şi de floare – fără!

În fiecare zi mă trezeam la 7. Găseam pe masa din bucătărie o felie de pâine cu gem de casă şi o cană cu ceai. De multe ori nu mai mâncam pâinea, ci mă mulţumeam cu linsul gemului în timp ce îmi savuram ceaiul de tei.

Mă mir că la cât ceai de tei am băut toată copilăria mea încă nu am probleme erectile, însă cred că presupusa legătura între consumul de ceai de tei şi slăbirea bărbăţiei este doar un mit… sau, poate, la noi, la romi, faptul că suntem „focoşi” la pat estompează efectele teiului!

Plecam la scoală de unde mă întoarcem la orele 12:00. Veneam, mă odihneam juma’ de ora şi mă apucam să prăjesc seminţe. De bostan – cu sare, şi de floarea soarelui – fără. După ani de zile de experienţă în domeniu, ajunsesem la performanţa de a-mi da seama când sunt gata, după culoare şi miros. Când venea mama acasă, de la Liceul de Marină unde ea era femeie de serviciu, totul era pregătit: seminţele erau prăjite, puse în pungi şi gata de plecare spre buzunarele muncitorilor din garajul auto al Combinatului Siderurgic din Galaţi. Mergeam cu mama, în fiecare zi, pentru că Miliţia fugărea sămânţăresele şi le confisca banii şi marfa. Preţioasa marfă, împreună cu marea majoritate a banilor, erau în grija mea şi eu stăteam cam la 50 de metri de ea, încărcându-i doar pungile atunci când nu mai avea ce sa vândă. În două ore pe zi, cât petreceam acolo, mama reuşea să câştige cam de două ori salariul ei de la liceu, bani care asigurau liniştea financiară a familiei. Seara, mă alegeam cu 3 lei, pentru o îngheţată….

Ajungeam acasă pe la 18:00. Mă jucam până când tatăl meu venea acasă din port unde muncea. Masa de seara era un ritual: indiferent pe unde eram, ora 7 seara trebuia să ne găsească pe toţi acasă, în jurul mesei. Pus în farfurii, rugăciune şi mâncat împreună. De multe ori părinţii noştri se opreau să mănânce şi ne zâmbeau complici atunci când noi, cei patru băieţi ai familiei, ne furam mâncarea din farfurie unul altuia. Când spiritele se încingeau, şi se întâmpla uneori, ei ne ofereau porţia lor clamând o lipsă de apetit sau stare de rău, lucru care genera o scurtă consultare între fraţi şi o împărţire a „darului” între noi. Cel mai mare refuza, mai întotdeauna….

(...) am fost ales de către colegii mei stegarul clasei, lucru care a fost schimbat având în vedere că „steagul României nu poate fi ţinut de un ţigan“.

În jurul orei 20:00 mă apucam să învăţ. Două ore maxim, din care o oră pe bune şi 30 de minute cu atenţie. Suficient încât a doua zi să nu mă fac de râs la scoală. Suficient încât să fiu „cel mai bun din ţigănie”, însă insuficient în relaţie cu ceilalţi colegi, români, ai mei. De fapt, cred că asta a fost drama copilăriei mele, în sensul că niciodată nu am fost suficient de bun în ochii celorlalţi. Pentru 3 zile am fost ales de către colegii mei stegarul clasei, lucru care a fost schimbat având în vedere că „steagul României nu poate fi ţinut de un ţigan“. Nu m-am supărat, pentru că acest lucru a însemnat că mama nu mai trebuia să îmi cumpere 3 cămăşi albe, noi-nouţe...

Când am terminat clasa a VIII-a nu am vrut să urmez liceul, considerând că sunt destul de mare să-mi ajut familia. A fost nevoie ca mama să mă motiveze, cu două atingeri suave de labe peste ochi, pentru a da examenul de admitere.

La liceu lucrurile s-au schimbat. Programul, până la 14:00, a adus cu sine incapacitatea mea de a prăji seminţe, lucru care a adus cu sine „demisia” mamei din poziţia de expert în domeniul vânzărilor. Acest lucru s-a cunoscut în veniturile familiei, însă zâmbetul de la masa de la ora 19:00 s-a păstrat. Brusc, părinţilor mei li se făcea rău şi îşi pierdeau apetitul, din ce în ce mai des, iar împărţirea porţiei lor nu mai era făcută de noi, ci de ei.

(...) îmi spunea că sunt bun, mai bun chiar decât fiul ei, comparaţie care mă făcea să simt că pot să devin orice doresc.

10 min: Habar nu aveam ce înseamnă cuvântul „facultate”. La mine-n cartier nimeni nu era considerat „model” pentru că avea scoală. Verişorii mei şi-ar fi dorit să mă fac avocat. Aveau nevoie de cineva de încredere care să îi ajute în viaţă şi să îi scape la necaz, numai că dna. Mazilu, profesoara mea de literatură universală, îşi făcuse un ţel din a sta de vorbă 10 minute pe săptămână cu mine. Îmi explica ce înseamnă fiecare facultate în parte şi îmi aducea pliante de informare. Între timp, îmi spunea că sunt bun, mai bun chiar decât fiul ei, comparaţie care mă făcea să simt că pot să devin orice doresc. Visam şi simţeam gustul reuşitei. În clasa a X-a am decis: Asistenţă socială şi sociologie. Nu am făcut pregătire pentru examenul de la facultate deloc. 3 ani, cât am dat la Iaşi, am eşuat cu graţie. 

Cedasem. Eforturile părinţilor mei nu puteau fi răsplătite de mine aşa cum ei îşi doreau.

10 ore: Mama se împrumută de la o vecină şi îmi plăteşte 10 ore de meditaţii la filosofie. Cele 10 ore mă ajută să învăţ cum să structurez informaţia şi cum să scriu pe barem. Aflu de „măsurile afirmative” pentru romi la facultatea de profil din Bucureşti. Tata pune presiune cum ştie el mai bine. Vin, dau examen, iau. Urmează 4 ani de facultate, 2 ani de master, o postuniversitară şi un doctorat. Primul din neamul meu!

10 ani mai târziu, nepoatele mele au absolvit Sociologie şi Teatru. Şi totul a început de la nişte seminţe. De bostan – cu sare şi de floare – fără!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite