Defilare, „ne-ve“ şi democraţie

Ce se întâmplă zilele astea îmi aduce aminte de o întâmplare petrecută în copilăria mea, care mi-a arătat faţa nevăzută a prostiei, urii, nepăsării şi a şmecheraşului de duzină…

Aveam 10-11 ani şi după săptămâni de repetiţie prin căldura năucitoare a lui Gustar, numai ce defilasem pe faleza din Galaţi, undeva în dreptul elicei. Eram sfârşit de căldură şi de sete după cele aproximativ 4 ore de stat în turma de elevi ce trebuiau să zâmbească când treceam prin faţa tribunei oficiale. Simţeam că-mi explodează capul. Durerile îmi erau accentuate de efectele operaţiei de transplant de cristalin la ochiul stâng, pe care o suportasem cu doar un an înainte, oboseala fizică şi expunerea la soare fiindu-mi oarecum interzise. Îmi doream însă tare mult să fiu acolo, astfel încât am refuzat ca mama să-mi ceară scutire medicală de la medicul oftalmolog, asta pentru că era unul dintre puţinele momente în care puteai să te îmbraci în ţinuta scrobită de pionier şi să interacţionezi cu alţi elevi din alte şcoli.

Îmi târam picioarele spre casă, stând cu capul plecat. M-am oprit lângă Nespălata, unde era o tonetă de îngheţată, şi am folosit cei 3 lei daţi de părinţi să-mi iau o vafă care să mă răcorească. Mă uitam la cei din jurul meu care participaseră la defilare, erau destul de gălăgioşi, iar zumzetul lor mă obosea îngrozitor. Mă ridic şi, cu paşi oarecum făcuţi în lene, mă îndrept către pasajul din faţa hotelului Dunărea. Mai aveam 15-20 de minute de mers pe jos până acasă şi încercam să-mi dozez energia astfel încât să-i pot zâmbi mamei şi să-i arăt că sunt bine, conştient fiind că dacă m-ar fi văzut în halul în care eram, nu mi-ar mai fi dat voie vreodată să particip la paradă. Şi mie-mi plăcea să fiu cu colegii şi să salut pioniereşte pe cei din jur.

O mână mă bate pe umăr. Cele două atingeri m-au făcut să-mi întorc capul, în încercarea de a vedea cine „mă salută“. O durere surdă îmi cuprinde faţa şi încep să văd stele verzi, la propriu. Aud un „Futu-te-n gură de borât!“ şi-atât. Totul se învârte în jurul meu, însă nu cad. Mă aşez ghemuit cu capul între mâini şi simt cum creierii mi se fac ţăndări. Pentru câteva secunde, ghemuit fiind, nu am mai văzut şi simţit nimic. Nu am plâns şi habar nu am cât am stat acolo. Mie mi s-a părut o veşnicie.

Veşnicia în care am stat ghemuit, chircit de durere, nu a făcut pe nimeni dintre cei care zumzăiau mai devreme să vină să vadă cum sunt. Aşa că, în ciuda unor ameţeli teribile, am dat să mă ridic. Ca un pui toropit de căldură, am căzut. Grimasele de durere mi-au apărut pe faţă, însă tot nu reuşeam să plâng. După o altă veşnicie, m-am ridicat în genunchi şi am reuşit să stau în picioare. Vafa era la vreo 2 metri de mine şi se transformase într-un lung fir de lacrimi albe ce şiroiau pe scările pasajului. Bălăngănindu-mă, m-am îndreptat spre casă. Nu ştiu cât am făcut până în braţele mamei, însă jur că mi s-a părut o eternitate.

Patru zile am stat în spital după acel episod, lovitura primită fiind în pometele ochiului stâng. Mama a stat la capul meu în prima noapte, până când doctorii au asigurat-o că sunt în regulă şi că operaţia de la ochi nu a fost afectată. Durerile de cap m-au mai alintat încă câteva zile.

Nici în ziua de azi nu ştiu cine şi de ce m-a lovit. Am rememorat, de atunci, de „n“ ori ce am făcut în ziua respectivă şi nu-mi aduc aminte să fi făcut ceva care ar fi putut supăra pe vreunul dintre cei cu care am relaţionat. Bănuiesc că a fost vreo gaşcă de „teribili“ mai mari care or fi pus vreun pariu prin care să arate cât sunt de şmecheri, iar un nefericit a executat „ne-ve–ul“ (lovitura nevăzută) în încercarea de a arăta că este „tare-n pumn“ şi că-şi merită locul în gaşcă. Şi cum eu eram mic de statură şi slăbănog, eram oarecum „ţinta“ perfectă pentru astfel de acţiuni de bullying extrem. Nu cred că a fost vreun act de rasism asumat, ci mai degrabă dovada unei prostii fără de margini.

Nu înţeleg nici acum, după 30 de ani, de ce nu a intervenit nimeni să mă ajute. Nu neapărat să-l prindă pe agresor, dar măcar să mă ridice şi să mă ajute să-mi revin. Poate mai tare decât lovitura încasată, m-a umilit inacţiunea celor din jur. Am mai văzut-o pe urmă, în varii forme, mai ales atunci când o femeie este umilită şi agresată şi chiar şi atunci când cetăţeanul paşnic îşi ia pumni în gură, bastoane şi gaze, fără sa înţeleagă care-i este vina.

Cel mai mult, din toată povestea asta, m-a durut că mama a decis că nu mai am ce căuta la astfel de adunări. Astfel, acea defilare a fost prima şi ultima din viaţa mea. Am plâns zile întregi, însă mama a rămas neclintită în decizia ei.

Îmi doresc foarte tare ca şmecheria afişată de cei de la putere să nu aibă parte de nepăsarea de care eu m-am lovit atunci când am fost abuzat. Mai mult chiar, sper că orice formă de abuz a lor sa nu fie un motiv pentru noi să nu ne facem datoria pentru a susţine democraţia reală şi solidă. Pentru că atunci aş plânge din nou. De durere în suflet...