Demenţa Facebook

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe măsură ce devine tot mai prost, Facebook-ul devine tot mai periculos. Am renunţat să-l mai folosesc după ce o perioadă am devenit captat de această „reţea“. Captat fără să fiu captivat, întrucât – aşa-zisul „algoritm“ îmi punea în faţă postările unui număr redus de oameni, la rândul lor făcute parcă după o neschimbată formulă.

Poate că una dintre cauzele dependenţei de Facebook este tocmai totala lui fadoare, plicitiseala în care bălteşte – care, pe de o parte te poate face să consumi din ce în ce mai mult Facebook, să rulezi pagina de aşa-zise „noutăţi“ doar-doar vei da peste ceva demn de a fi văzut, şi care, pe de altă parte, te poate irita şi enerva atât de mult încât poţi ceda ispitei de a o sfâşia cu ceva ieşit din comun: o exprimare extravagantă, o postare deocheată, ba chiar cu o împuşcătură sau sinucidere în direct. Violenţa în toate formele ei (agresiune verbală, imagini cu un conţinut nepotrivit, pornografie, sinucidere, ameninţări etc.) a devenit atât de prezentă pe aşa zisa „reţea“ încât toate expresiile din paranteză au devenit tot atâtea „categorii“ în care poţi „încadra“ o „postare“ şi să ceri supraveghetorilor reţelei ştergerea ei.

Să nu vă imaginaţi că arunc toată vina pe plictisieală. De una singură, plictiseala este neputincioasă şi la fel de banală, poate chiar şi mai banală decât banalitatea pe care o reflectă reactiv şi isteric. Ca orice alt nimic, pentru a fi productivă, trebuie să se combine cu altceva – cu un duh, cu o suflare de viaţă, fie ea bună sau rea, demonică ori divină.

În cazul „demenţei Facebook“ plictiseala se combină cu „duhul“ popularităţii, al rating-ului, al audienţei. Oamenii au ajuns să se comporte – faţă de ei înşişi – ca nişte patroni de tabloide sau de televiziuni comerciale. Îşi măsoară minut de minut audienţa, „ratingul“, priza la public – iar ca să o obţină trebuie să scormonească secundă de secundă după senzaţional, să atragă atenţia câtor mai mulţi, tuturor... Indivizii au devenit propriii lor paparazzi, se pozează singuri – pe ei, îşi fotografiază copiii, soţii, mamele şi taţii, se „surprind“ în ipostaze particulare şi strict private. „Vedeta“ este vânată pas cu pas de paparazzo...-ul cu care face corp comun. Ce vor cititorii şi privitorii de Facebook să afle? Ce a mâncat vedeta? Iată – ghiveci. Ce a făcut vedeta? A fost la mall şi s-a simţit - „bine“, „amuzată“, „fericită“? O, vedeta a cumpărat cărţi? Ia să fotografiem pasajul care i-a plăcut. E într-o relaţie vedeta? Da, într-o relaţie complicată. Sau s-a despărţit vedeta, este singură vedeta. La ce se gândeşte vedeta?

Acest vedetism absolut dement – cultivat de toate mass-media româneşti – şi care-şi găseşte prin Facebook forma cea mai augmentată de manifestare – face victime. Un adolescent român ameninţa recent într-o transmisiune în direct pe Facebook că se omoară sau că-şi omoară fratele bebeluş dacă vizualizările nu ajung la un anumit număr. În altă parte a lumii, doi îndrăgostiţi au anunţat „publicul“ că vor testa dacă glontele tras de „Julieta“ cu un pistol trece prin Webster-ul ţinut de „Romeo“ în dreptul vintrelor sale. Zis şi făcut. Nu mică i-a fost mirarea Julietei (şi „prietenilor“) să vadă că glontele nu s-a împotmolit în zecile de mii de definiţii, trimiţându-i iubitul într-o „lume mai bună“... Anul trecut şoferul unui microbuz a omorât nouă pasageri pentru că, atent la transmisiunea live pe care o făcea pe Facebook, a intrat pe contrasens direct într-un tir. Anul acesta s-a repetat aceeaşi poveste cu „numai“ cinci oameni...

Demenţa Facebook este aplaudată, susţinută şi întreţinută din toate părţile: toate publicaţiile, oricât de serioase ar fi, au pagină Facebook, au butoane de apreciere şi distribuire a textelor, comentariilor sau înregistrărilor audio-video. Instituţiile publice lucrează cu toată autoritatea şi puterea statului în favoarea unui multimilonar american – recomandându-ne să intrăm pe pagina lor de „Facebook“. Radioul public, toate televiziunile, preşedinţia, guvernul – nu doar la noi, ci pretutindeni – acţionează, din pură şi sfântă prostie, ca agenţi publicitari ai corporaţiei Facebook. Mai mult, ca angajaţi ai companiei, angajaţi „fără arginţi“, un fel de misionari ai lui Mark Zuckerberg. Demenţa Facebook a făcut ca o întreagă lume să „muncească“ pentru „un singur om“ – în mod voluntar, benevol. Statul este excedat de o asemenea realitate. În vreme ce publicitatea „mascată“ este interzisă, reprezentanţii statului folosesc, pe faţă, prestigiul autorităţii instituţiilor pe care le reprezintă pentru a întări prestigiul şi autoritatea unei firme private.

Din aceeaşi dorinţă de rating, de audienţă – publicaţiile au lăsat deschise paginile lor comentariilor. Dementocraţia cultivă şi această specie de „scriitură-nontextuală“. Oamenii oneşti şi care chiar au ceva de spus sunt tot atât de greu de găsit între comentatori precum sunt îngerii dacă i-ai căuta printre orătănii după criteriul aripilor. Scriitura non-textuală – este corespondentul unor emisii non-verbale în interiorul unei conversaţii de tipul căscatului, eructaţiei, suflării nasului, strănutului, sughiţului, plescăiturilor sau râsului nestăpânit. Căscătura interlocutorului în timp ce vorbim (sau vorbeşte) ne deranjează nu doar pentru că ne transmite că se plictiseşte în compania noastră, ci pentru că introduce brutal în cursul fluxului articulat un element străin, din alt registru, dintr-un alt regn. Actul vorbirii presupune o ruptură, un salt calitativ, o suspendare totală a celorlalte funcţii ale gurii, ale organelor implicate în ceea ce numim aparat fonator. Invers, când o altă funcţie a gurii intervine în timp ce dialogăm cu cineva- suntem descumpăniţi, începem să ne bâlbâim, nu ne mai găsim cuvintele. Când luăm masa cu cineva, ne întrerupem actele deglutiţionare pentru a-l asculta, rămânem câteva clipe cu furculiţa suspendată, cu paharul în mână, până ce comeseanul termină ce are de spus şi până ce-i răspundem. Arta conversaţiei la masă constă tocmai în a reuşi să faci faţă acestui rafinat şi complicat joc dintre funcţiile verbale şi cele non-verbale ale gurii, fără a le a-mesteca. Sigur, accidentele sunt inevitabile...

Să ne imaginăm însă că cineva – în mod intenţionat – ne cască în nas în timp ce vorbim sau eructează ori începe să sforăie! Exact acest tip de comportament îl au aşa-numiţii comentatori din josul paginilor publicaţiilor. Ei ştiu că pot compromite un text prin simpla emanaţie non-textuală, interjecţională, vocativă. Articularea unui text este dez-articulată, dez-membrată prin acest tip de intervenţii nontextuale ale „comentatorilor“. În definitiv, toate comentariile pot fi reduse la un concis „hai, sictir!“ Mă şi mir că nu a apărut un „buton“ sau un „icon“ cu această semnificaţie. Nu ar fi mai simplu să apeşi pe butonul „hai, sictir!“ în loc să te mai chinui să traduci în cuvinte o râgâială, un căscat, un plescăit? Iată o propunere de care domnii de la Facebook ar trebui să ţină cont.

Un profesor german a argumentat că se poate vorbi în zilele noastre despre o „demenţă digitală“. Printre alte implicaţii ale acestei „demenţe“ am reţinut că simpla prezenţă a unui telefon mobil pe masă scade vertiginos nivelul de inteligenţă al participanţilor la dialog. Acelaşi lucru se poate spune despre „demenţa Facebook“. Toţi cei care intră şi postează pe Facebook au un nivel de inteligenţă cu mult mai scăzut decât cel din viaţa reală. Faptul acesta este realmente foarte periculos pentru că cititorii tind să identifice cele două „personaje“ – în fapt atât de diferite – şi să acrediteze, să ia în serios imbecilităţile postate pe Facebook de oameni care în viaţa reală pot fi, repet, persoane onorabile şi foarte inteligente. Am văzut pe Facebook mari scriitori îngăimând afirmaţii demne de lexicul şi chiar gramatica maneliştilor. Am văzut critici literari incapabili să-şi argumenteze un punct de vedere într-un mod rezonabil (bine, în cazul unora, acelaşi lucru e valabil şi pentru cărţile pe care le scriu).

Sigur, veţi spune – şi aveţi dreptate – că Facebook-ul nu a fost şi nu este destinat „scriiturii“. A fost inventat de nişte studenţi ca un site de „relaţii“. Aşa-zisa „reţea socială“ a fost în intenţia creatorilor ei, vulgar spus, un site de „agăţare“. Pozele, figurile, „feţele“ – erau importante pe un asemenea site, nu textele, cuvintele, scriitura – care nu puteau juca decât rolul derivat dintr-o asemenea conjunctură, mai precis şi tot vulgar exprimat: rolul de „vrăjeală“. Intenţia primă a creatorilor Facebook-ului a configurat în mod definitiv structura site-ului încât, oricâtă amploare şi roluri secundare ar fi căpătat pe parcurs, structura i-a rămas neschimbată. Fotografiile, clipurile video, transmisiunile live sunt în continuare consumate şi apreciate de Facebooker într-o disproporţie masivă faţă de textele scrise. Acestea din urmă trebuie să fie scurte, foarte scurte şi preferabil să fie ilustrate de o imagine sau să fie comentarii la o imagine (adică exact ca la un site matrimonial). Linkurile către articole sunt rareori urmate – chiar şi de către intelectuali care în viaţa reală sunt cititori „înrăiţi“. Facebook îţi „formatează“ mintea, de cum ai intrat pe site, să nu mai poţi suporta „textele lungi“, este un site al „vizualizatorilor“ şi nu al cititorilor. Din acelaşi motiv au dispărut – deşi într-o vreme au fost încercate – şi postările „muzicale“ – înregistrări audio sau video ale unor melodii, concerte etc. Nu le mai găseşti decât într-un procent infim. Facebook-ul te educă să ţii cont de structura lui! Probabil – ca orice pe lumea asta – în cele din urmă se va prăbuşi în propria sa intenţionalitate, va redeveni ceea ce a fost conceput de la bun început să fie: un site matrimonial, un site de „relaţii“.

Ştiind toate acestea, un scriitor sau un publicist ar trebui să evite să se exprime într-un asemenea loc „nefast“, un loc non-scriptural sau anti-scriptural. Şi mulţi chiar îl evită. De ce atunci sunt obligaţi să ţină cont de el de către revistele sau publicaţiile on-line care-şi plasează siglele Facebook – butoanele de distribuire, de apreciere – în jurul articolelor publicate? De ce să fii obligat să defilezi sub steagul Facebook chiar atunci când nu „eşti pe“ Facebook sau eşti chiar în contra modei Facebook? Nu este aceasta un fel de tiranie şi de discriminare? Din cealaltă parte a non-textualităţii, comentariile presează şi strivesc cu forţa lor nearticulată limbajul articulat al articolelor. Dramatizând puţin, am putea spune că ne aflăm în faţa unei ofensive a glasului nearticulat, animalic al omului împotriva limbajului articulat. Suntem puşi în situaţia de a ne adresa oamenilor care au renunţat la cuvinte sau care folosesc cuvintele doar pentru a-şi „traduce“ senzaţiile primare, emoţiile fruste, instinctele, idiosincraziile, umorile, plăcerile elementare.

Retorica de azi, dacă mai există, nu mai are de convins mintea, ci fierea!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite