Democraţia fără garduri şi demenţa socială

Ne-am obişnuit în ultimii 24 de ani să răstălmăcim totul. Şi culmea, am avut pretenţia să credem că aceasta este normalitatea, că toată lumea e pe dos, doar noi suntem perfecţi! Cum altfel ai putea, om cu toate facultăţile mintale pe-acasă fiind, să fi fost de acord că nişte câini fără stăpân, dobitoace flămânde şi nedomesticite, fie ele chiar  sterilizate pot fi lăsate libere pe străzi, printre copii, bătrâni, femei însărcinate, oameni?

Cu fiecare pas în care am crezut că libertatea proprie e mai presus decât semenul nostru ne-am apropiat de demenţa otrăvită pe care o trăim astăzi. Şi am excelat în această nebunie pentru că, după 1989 noi, românii n-am mai dorit lege. Ne amintea de comunism. Nu ne-am mai dorit ordine şi disciplină. Era doar pentru fraieri. Am avut tupeul să ne fălim cu lăcomia, degenerarea, urâtul şi murdăria din noi şi culmea să ne mai şi mirăm că Occidentul ne-a întors prea des spatele, iar după 2007 ne-a râs în nas şi ne-a bătut obrazul. Dar nu ne-am simţit până nu ne-a vorbit pe limba noastră, adică până când nu ne-a umilit. Atunci ne-am revoltat cât Europa. Cum adică îşi permite ea, Europa una ca asta?

În urmă cu aproximativ şapte ani un subiect ţinea firmamentul ardent al prime-time-ului. Un japonez fusese ucis de un câine. Tot în Bucureşti. Se întâmpla în anul de graţie 2006, când noi românii stăteam cu palmele întinse spre Europa, doar-doar vom intra şi noi în rând cu lumea. 

La fel, tot soiul de personaje se lăudau ”domneşte” dar prosteşte că: ”mai bine creşti un câine decât un om, că omul nu ştie preţui, dar câinele nu te lasă”. Nu îşi puneau  adepţii acestei teorii şi problema dacă la bătrâneţe câinii pe care i-au crescut pe post de fii vor munci să plătească asigurări sociale ori le vor aduce un pahar cu apă rece! Aşa am ajuns la altă demenţă: pentru un câine se cheltuieşte mai mult în adăposturile de stat decât cheltuieşte statul pentru un copil dintr-un orfelinat. Dar noi, noi românii suntem oameni şi normali, şi creştini, nu-I aşa? Am rămas să cântăm lacrimogen: ”Iubiţi şi câinii vagabonzi” şi să plătim îngrijirile medicale ale nenorociţilor care au încăput în gura vreunui patruped abandonat. Şi evident, nenorocitul umanoid era vinovat pentru că a avut tupeul să fi ieşit din casă pe stradă.

În toţi aceşti ani de democraţie dementă, nimeni nu a ridicat o întrebare de bun simţ. Domnilor, strada, spaţiul ăsta public pe care trebuie să circulăm e făcută pentru cine? Pentru oameni? Pentru câini? Pentru cine e? Cui aparţine? Dacă strada e pentru animale maidaneze, stăpâne pe ele însele (şi deci presupunem că au raţiune să se gestioneze singure), de ce nu le cerem şi taxe? Şi de ce nu le amendăm când muşcă pe cineva, pentru că oamenii infractori sunt prinşi şi dedepsiţi (şi nu mă refer aici la politicieni).  Dacă strada e pentru oameni şi animalele lor de companie, spune-ţi-mi vă rog, de ce există câini vagabonzi pe străzi?

Dacă spaţiul public, ăla în care ieşim duminicile, ori la sărbători cu familia e al tuturor, spune-ţi-mi vă rog de ce sunt toţi obligaţi să asculte manele răcnind din maşini ori tranzistoare, de ce trebuie să fie toată planeta martoră a limbajului suburban şi a lipsei de bun simţ a unora, de ce pe plaje unde merg şi familii cu copii trebuie să vezi de vrei, de nu pleoscăind sâni dezmembraţi din sutienele de plajă? De ce eşti obligat să suporţi toate astea în spaţiul public, al tuturor?

Dacă spaţiul public este al tuturor, de ce e poluat cu subspecii umanoide, incoerente, agramate, lacome, paranoice, isterice cu pretenţii la putere? De ce puterea tuturor ajunge la ei? De ce spaţiul intim al unui om musai trebuie violat cu orice preţ, încât am ajuns să nu mai avem încredere în celălalt nici măcar atunci când umblăm toţi cu cărţile de identitate la vedere?

Dreptul omului la viaţă privată, la linişte, la intimitate, la respect, la a respecta, unde e? 

Distanţa dintre noi şi civilizaţie

N-aş fi scris poate nimic despre toate astea, dacă în dimineaţa aceasta, înainte să plec la muncă, nu m-aş fi oprit fără să vreau în faţa ecranului pe care rula ”Cezar şi câinii”. Dresorului i se povestea cum un labrador în Anglia fusese salvat de la eutanasiere de către un ONG specializat. I se căuta o familie acestui câine. Voluntarul ONG-ului explica şi că dacă nu l-ar fi ridicat nimeni din adăpostul Primăriei, în 7 zile, ar fi fost eutanasiat. Punct. Nimeni nu-l voia. Era un câine cu obsesii, agresiv, deşi…sterilizat.

Cam la distanţa asta ne aflăm de civilizaţie. Cam la distanţa asta de bun simţ şi empatie umană se află doamna care nu se simte responsabilă că un câine aflat în grija ei a omorât un om, un copil. Cam la distanţa asta de ”normalitate” ne aflăm noi ca societate când punem un animal, oricare, mai presus de un semen. 

Nu ştiu vouă, dar mie nu mai îmi e defel clar cine e mai animal în România de azi: omul sau animalul.

 Update: 

- alocaţia de întreţinere a unui câine este de 7 RON/zi; un copil român instituţionalizat trăieşte cu 1,4 RON/zi.
- Aş vrea să înţeleg şi eu de ce istericii iubitori de animale nu sunt şi amendaţi usturător dacă pretind ca animalele bântuind pe străzi sunt ale lor? Oameni şi animale trebuie înregistraţi, verificaţi. Dacă aceşti iubitori de animale nu semnează nicăieri că au în îngrijire câinele X, cu carnet de sănătate, cu vaccinări la zi, dar pretind că le aparţine, amenda ar trebui să fie cu atât mai mare. Şi la fel, dacă îi iau din adăposturi. Pentru ca oamenii care le dau drumul din nou în spaţiul public să răspundă. Personal aş cere ca aceşti umanoizi iresponsabili să plătească cu puşcărie sau măcar cu câteva luni de muncă în folosul comunităţii dacă eliberează câinii în spaţiul public după ce i-au luat din adăposturi. Iar cucoanele isterice care urlă la hingheri şi aruncă cu ce apucă după ei, la fel. Ar trebui să fie considerat ultragiu şi tulburarea ordinii publice. 
- Aş vrea să ştiu de ce eu, cetăţean cinstit, iubitor de animale merg şi plătesc taxe pentru că deţin un câine, iar aceşti paranoizi îi pot ridica din adăposturi şi nu răspund, nu plătesc la fel?
- Dacă mâine îmi cumpăr un crocodil sau un tigru şi poimâine nu îl mai vreau, pot să-l fac maidanez? Pot, că în România asta e perfect normal, nu?