Departe de România

Gândeşte-te bine: asta e România în care mai ai de trăit! Câţi ani? – te grăbeşti să mă întrebi, dar imediat îţi dai seama ce neghiobie ţi-a venit în minte. Ceea ce te sperie este că aici mai ai de trăit până la sfârşit.

Ce-ai trăit te-a nemulţumit. Şi ce trăieşti acum te nemulţumeşte. Şi cu fiecare zi care se adaugă la viaţa ta, nemulţumirea ţi se adânceşte. Plecarea n-a fost o soluţie ca să nu mai vezi, ca să uiţi relaţiile bolnăvicioase, aranjamentele, ipocrizia, pilele, mediocritatea, lenea, mizeria, minciunile, prostia, pupincurismul, blocajele, sistemul care nu-i normal, dar care este asimilat drept o normalitate cu specific naţional. Astfel, vei trăi mai departe în România. Cât îţi este „scris“.

Ai tot sperat să se schimbe ceva. În bine. Dar oamenii nu vor să schimbe. Tu ai vrut. Şi alţii, ca tine, au vrut. Direcţia este alta decât ţi-ai dorit-o. S-au construit în ultimii ani o mulţime de instituţii ale democraţiei (nu te bucuri?), dar sunt construite prost, nu pentru cetăţenii care mai au ceva de trăit în România, ci pentru nişte clanuri şi grupuri de interese, pentru lefurile şi privilegiile unor panarame. Da, panarame! (Eşti furios.) Apoi, s-au stricat educaţia şi sănătatea. Ah, sănătatea! Te sperie gândul că, în timpul cât mai de trăit în România, o să te îmbolnăveşti. Sigur nu vei scăpa! Sau cineva drag ţie se va îmbolnăvi. Şi atunci va trebui să te chinuieşti în spitalele din România. Singur. Şi ţi se va spune că asta e normalitatea, să te chinuieşti. Să mai trăieşti puţin în România, bolnav, foarte bolnav, sau alături de cineva bolnav, foarte bolnav, şi să-ţi distrugi „apusul“ vieţii în sistemul de sănătate grav bolnav din România. Gândul ăsta chiar te împinge într-o stare de panică şi revoltă. Te revolţi degeaba. Ce-ai fi preferat, să mori în lagăr?, la Canal?, la tăiat de stuf?, în temniţele de reeducare de la Piteşti? Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ai prins libertatea în România, ţară frumoasă şi binecuvântată! Dar mai ai puţin de trăit. Puţinul ăsta nu-ţi dă tihnă. Deloc. Cu puţin ai trăit toată viaţa în România. Să faci ceva. O cerere, o petiţie, un protest, o postare pe internet, să-ţi spui păsul! Ai votat de fiecare dată ca orice cetăţean cu drepturi constituţionale, ai muncit cuminte şi ţi-ai plătit impozitele şi taxele, dar nimic nu s-a întâmplat, acelaşi sistem, aceleaşi figuri, mediocrităţi şi nulităţi în fruntea României.

Mai ai puţin de trăit. Puţinul ăsta nu-ţi dă tihnă. Deloc. Cu puţin ai trăit toată viaţa în România.

Probabil că pe undeva, în România, există o lumină. Dar nu ţi-a fost dat s-o vezi, să te aşezi în lumină. N-ai ştiut calea. Mai ai timp s-o găseşti? Cât de puţin mai ai de trăit din viaţa asta în România! Mai bine să-ţi faci România ta. Un fel de bulă, o cazemată, să te izolezi. Şi acolo să aştepţi. Ce, dracu’, să aştepţi, dom’le, moartea? Vecinii şi rudele să te găsească mort, în România, şi să te bocească, ce frumos ai trăit în România!

Acceptă, ai rămas, ai pierdut, te-au fraierit, gata, ura şi la gară!, pardon, ura şi la aeroport, panoul meu cu „Plecări“ încă funcţionează!