„Depresiile“ divine

Publicat:
Ultima actualizare:

Ca toate întîlnirile proaste, întîlnirea cu depresia poate avea surprinzătoare beneficii. A înţelege asta e, deja, un început de „depresurizare“...

Articol preluat din Dilema Veche

În cazul meu, cîteva pasaje biblice au funcţionat, în chip neaşteptat, ca „agent“ detoxifiant, ca prilej de transfer al dezordinii proprii înspre o „dezordine“ transcendentă, semnificativă, edificatoare, liberă de limitele omenescului privat. Mi-am amintit de o vorbă a lui Leszek Kolakowski apropo de fericire. Cînd luăm cunoştinţă de drama interioară a lui Dumnezeu dinaintea „căderii“ creaţiei Sale, de nevoia Lui de a-şi sacrifica Fiul, pentru a „repara“ ce se mai poate repara, cînd înţelegem, aşadar, că Dumnezeu însuşi poate fi nefericit, cum mai putem avea pretenţia ca noi, simple creaturi, să fim fericiţi? Ei bine, gîndul acesta se poate aplica şi în cazul depresiei. Există, cum o să arăt, la nivel suprem, o experienţă de natură „cosmică“ a depresiei. Nu e de mirare, deci, că depresia se regăseşte şi în viaţa noastră. Dacă Dumnezeu poate cunoaşte depresia, cum de putem pretinde ca, la nivelul nostru, să fim scutiţi de o asemenea experienţă? Comuniunea întru depresie e, în fond, un chip posibil al comuniunii. Un chip preferabil rupturii de comunicare, preferabil disimetriei dintre pămînt şi cer, preferabil unei fracturi radicale între imediat şi transcendenţă. Sînt depresiv, deci am o şansă neaşteptată de a mă apropia (altfel) de Instanţa Supremă…

Dar care sînt textele sacre la care mă refer cînd vorbesc de „depresia“ divină? Le ştim cu toţii, chiar dacă n-am reflectat, poate, îndeajuns asupra lor. Iată: creaţia lumii nu era de prea multă vreme încheiată, cînd Creatorul devine „melancolic“: Geneza, 6, 6: „I-a părut rău şi s a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt“; Idem, 6, 7: „Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut! De la om pînă la dobitoc şi de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut“. Sau 6, 12: „Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pămînt şi iată era stricat…“ Nu e uimitor? Dumnezeu Cel Atoateştiutor, Cel Atotputernic decide, în deplina Sa libertate, să facă lumea. După fiecare etapă a facerii, constată că totul „e bine“, e reuşit. Dar, la sfîrşit, îşi contemplă isprava ca pe o nereuşită! „Îi pare rău“ că a încercat! Ca un pictor care, contemplîndu-şi pînza abia uscată, şi ar spune: „Nu mi-a ieşit!“ Iar Dumnezeu Tatăl nu e nemulţumit doar de omul păcătos (alcătuit totuşi „după chipul şi asemănarea Sa“), ci şi de restul („produs“ în zilele 5 şi 6 ale Facerii): „toate făpturile“: păsările, animalele, fiarele, tîrîtoarele etc. (Cf. Geneza, 7, 4, 20-23). Rezultatul: după „facere“, urmează „desfacerea“: Potopul. Nu scapă decît Noe, familia sa şi perechile de vieţuitoare păstrate pentru prăsilă, în ideea unui eventual reînceput. Urmează un pasaj încă şi mai tulburător: chiar şi animalele supravieţuitoare au o soartă ciudată. Unele dintre ele, „cele curate“ (!), sînt jertfite prin foc Domnului întru îmblînzirea Lui (Geneza, 8, 20). Iar Domnul, simţind “mireasmă bună“ (Idem, 8, 21), decide să facă un legămînt al împăcării (Idem, 8, 21, 9, 11, 15). Nu va mai fi „blestem“ asupra pămîntului, nu va mai fi „pustiire“, nu va mai fi „pierzare a toată făptura“. Una peste alta, Dumnezeu pare să regrete radicalitatea pedepsei şi se angajează, dinaintea supravieţuitorilor, să nu mai reacţioneze distructiv faţă de relele (iertate) propriei Sale creaţii. În definitiv, pînă şi omul – spune textul – s-a dovedit înclinat spre rău „din tinereţile“ lui, adică din cauza vîrstei lui necoapte! Aşadar Creatorul a trecut, într-un interval scurt de timp, prin toate stările: satisfacţie („toate erau bune“), dezamăgire, reacţie devastatoare, regret, iertare. Cu acest model în faţă, avem poate şi noi o anumită acoperire să facem experienţa ofensivei încrezătoare, urmată de tristeţea nereuşitei, de furia destructurării (de sine şi de lume), de amendarea furiei, de căinţă, de reconciliere şi iertare. Acesta este, cred, scenariul „normal“ al crizei depresive. Nu putem arde etapele, nu putem evita alternanţa euforiei cu întunecarea, a speranţei cu disperarea. Dar finalul trebuie să fie unul al împăcării, al căderii la învoială cu pierderea şi regăsirea de sine, cu relele şi îndreptăţirile lumii din jur.

Lucrurile se reiau însă, în mod straniu, în Noul Testament. Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său („Eli, Eli, Lama Sabactani!“) au din nou motive de exasperare. Pămîntul musteşte de păcătoşi. Neascultarea, preacurvia, sodomia, înşelătoria, uciderea şi atîtea alte derapaje toxice cer măsuri extreme. „Legămîntul“ străvechi a fost călcat. Pedeapsa se impune din nou, ca o corecţie legitimă, ca o „soluţie“ purificatoare. Dar la utilizarea Potopului, a unei devastatoare revărsări de ape, s-a renunţat încă din capitolele Genezei. Prinde contur, prin urmare, o altă variantă: focul. Răzvrătiţii, nevolnicii, cei incapabili de evlavie, de iubirea aproapelui, de mărinimie, de pocăinţă, vor arde veşnic pe rugul Iadului. „…Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor“ – ne asigură Sf. Apostol Pavel (8, 18). Dincolo de analiza „de specialitate“ a problemei, rămîne totuşi de asumat dimensiunea „năpraznică“ a condamnării supreme. O fiinţă finită prin definiţie (cu toate neputinţele şi derapajele ei) e „educată“ nemilos printr-o tortură infinită. Dar cine ştie? Poate că, la Judecata din Urmă, Dumnezeu va regreta, ca şi după Potop, asprimea actului Său de Justiţie. Poate va urma un nou legămînt. Dar oricum, în tristeţe şi nemulţumire, în mî-nie şi căinţă, în iertare şi în perspectiva mereu vie a unui nou început, Dumnezeu ne însoţeşte, ne împărtăşeşte mereu trăirile şi tatonările, speranţa şi incertitudinea. Restul e birocraţie teologică, apologetică funcţionărească, instalare comodă în postura oficiantului care are în buzunar maldăre întregi de „locuri rezervate“ în Rai...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite