Societate

articolul anterior articolul urmator

Desene făcute pe asfalt cu cretă colorată

0
13 Dec 2019 10:20:46
Monica Tonea

Ne-am întâlnit într-o zi în faţa supermarketului şi, deşi trecuse ceva vreme de când nu ne-am văzut, am reluat conversaţia de parcă abia fusese întreruptă. Vorbeşte repede, dar într-un mod diferit faţă de cei care vorbesc mult şi care nu spun mai nimic, de fapt. Reuşeşte să te captiveze cu orice povestioară, oricât de neînsemnată ar fi.

De câte ori o ascult, îi invidiez lumea în care se strecoară tiptil doar ea şi numai ea. Impresia c-ar avea acces la un univers străin se accentuează şi încep să visez cu ochii deschişi. Nimicuri. Nu ceva extraordinar. Sau ştie ea să facă orice mărunţiş să pară un lucru ieşit din comun. Uite cum, fără să închid ochii, vizualizez căprioara neclintită din pădure, ariciul refugiat la mine în curte, care a tremurat mult şi bine până l-am înduplecat să-şi scoată năsucul de sub ţepii răsfiraţi ca un ciub protector, sau că pe terasa mea a căzut un pui de mierlă pe dalele terasei mele, pe care l-am luat în palmă şi cu care am fugit repede la veterinar, vulpea care mă priveşte peste umăr, cu o doză mare de indiferenţă, cu un singur gând în minte, să exploreze ce se află ascuns după tufişul din curte, copilul care de abia îşi trasează primii paşi şi se propteşte în genunchii ei, îmbrăţişându-i. Ea turuie, mimează, exclamă, se animă. Toate scenele relatate se desfăşoară ca nişte desene făcute pe asfalt cu cretă colorată. Mă scutur, mă uit în jos, înspre vârful pantofilor, realizez că nu numai bitumul e plin de căprioare şi arici şi mierle, copii de-o şchioapă, ci şi aerul îngheţat, în ciuda prezenţei dinamice a unui soare sticlos şi amăgitor.

Minionă, delicată, întreaga înfăţişare degajă o atenţie la detaliu deosebită. Ai crede că poţi s-o cuprinzi cu uşurinţă în palmă. Zâmbeşte cu toată gura şi-n ochii mari, vii, joacă lumini nebănuite, care creează dificultăţi să te opreşti doar asupra unei singure culori. Armonioasă, ca un bibelou de porţelan, atipică, fără a fi încadrată într-un standard anume, stârneşte interesul imediat. Răspândeşte energie în valuri şi persistă senzaţia că sunt cea mai potrivită persoană cu care s-ar fi putut intersecta. O coincidenţă ne-a adus exact în acelaşi punct geografic. Râde în continuare şi-mi comunică ultimele experienţe banale, ivite în rutina ei.

În timp ce vorbeşte, mai face un pas şi, pe un ton confidenţial, mă introduce în atmosferă. Din când în când, îşi pleacă capul cât mai aproape de umărul meu, o intimitate pe care nu şi-o permite cu oricine. În mod cert, dialogul – care mai degrabă este un soi de monolog în care doar intervin dând din cap, surâzând sau încruntându-mă, după caz – m-a captivat şi purtat în lumile ei intangibile. Nu ştiu cât o interesează efectul, esenţial e că-mi citeşte pe figură entuziasmul sau, oricum, acordul tacit că ceea ce-mi comunică nu este lipsit de importanţă. Zac noime ascunse în detalii minore. Chiar şi o floare moartă înfloreşte în mâna ei.

Dar asta a fost demult, poate anul trecut. Poate altădată.

Aseară am ieşit mai târziu cu K. la plimbarea de seară. O oră pe care n-o explorasem încă. S-a lăsat frigul de câteva zile, în ultimele nopţi îngheaţă totul împrejur, chiciura dăinuie şi peste zi, cât soarele se luptă s-o topească. Mi-au plăcut prospeţimea nopţii, bolta aia încărcată şi clară, vreo trei planete aliniate după spunsele aplicaţiei Star Walk şi cometa Borisov ce va să vină, plus luna plină doar pe jumătate. Era atât de linişte încât puteam asculta în pace cum trosneau tălpile de cauciuc ale cizmelor peste stratul subţire de gheaţă depus pe şosea. Şi acolo, în depărtare, în lumina caldă a stâlpului de iluminat, am observat în mijlocul străzii un ghemotoc mic, înlemnit. Un arici panicat care-mi auzise paşii. Am înaintat ostentativ, sperând că o va zbughi pe trotuar. A tras cu coada ochiului de sub ţepi, s-a asigurat că nu-i stau în cale şi a luat-o la sănătoasa. M-am uitat în urma lui, cum se mişca cu rapiditate, ceea ce m-a mirat puţin, nu mai văzusem un arici alergând. Şi brusc mi-am amintit de întâlnirile noastre din ce în ce mai rare. Mi-a tăiat faţa un arici şi momentul m-a transportat în lumea magică care nu-mi aparţine niciodată. Aceea plină de arici, căprioare, mierle, vulpi şi copii care învaţă să meargă. Iată că, măcar o dată, am pătruns şi eu în lumea asta. Aşa se întâmplă uneori, e suficient să se ivească un arici speriat ca să-ţi aminteşti de oameni cu care nu te-ai mai văzut de mult. Şi-aşa îi păstrezi mai aproape de tine, indiferent de distanţă.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii