Despre Academia Română

Cu ocazia unei Adunări Generale a Academiei Române, un coleg de breaslă şi de Academie a ţinut să-i convingă pe membrii venerabilei instituţii de faptul că m-aş face vinovat de atacuri repetate la adresa ei. Nu intră, fireşte, în maniera colegului meu să rostească nume.

Dar nu-ţi trebuia prea multă minte ca să-ţi dai seama la cine se referea. Scriu aceste rânduri nu atât spre a-i dezminţi spusele, cât mai ales pentru că vreau să dau o replică  acelora care, în ultima vreme, au exprimat opinii foarte critice la adresa Academiei, fără totuşi să merg până la a le califica drept atacuri. Nici pentru a le reproşa ceva personal. De aceea, nu le voi face cunoscute numele, menţinând discuţia la nivelul principiilor. Cum am făcut-o şi mai demult, când am avut un schimb de scrisori deschise cu preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, susţinând cauza scriitorilor români care s-ar cuveni să devină membri. În nicio altă împrejurare n-am făcut, public, nici o afirmaţie denigratoare despre Academie şi despre membrii ei.

Judecăţi generalizatoare

Un poet şi un eseist faţă de care nutresc deopotrivă admiraţie şi afecţiune au dialogat recent, şi cumva de la distanţă, pe tema Academiei. Ceea ce vreau să le spun este, înainte de orice, că nu cred în judecăţile generalizatoare. M-a deranjat faptul că se refereau la Academie, deşi competenţa şi exemplele oferite indicau limpede că e vorba de fapt despre o Secţie sau două. Prin forţa lucrurilor, nu e normal să te referi la Academie şi să pui în discuţie calitatea discutabilă a membrilor. A tuturor? Din toate Secţiile? Cu atât mai puţin când priveşti lucrurile din afară: e cu totul improbabil să posezi o cunoaştere generală corectă. În ce mă priveşte, nu mă socotesc îndrituit să apreciez valoarea unor matematicieni, medici sau geologi, nici calitatea Secţiilor din care fac parte. Când a fost cazul să votez un candidat sau altul, am mers pe mâna colegilor mei din Secţiile care-i propuneau. Al doilea lucru pe care ţin să-l relev este, pe cale de consecinţă, că răspunderea propunerilor de noi membri revine preşedintelui şi membrilor fiecărei Secţii.

Mi-am permis să pledez în scrisorile la care m-am referit la început exclusiv cauza scriitorilor. Dar n-am făcut niciodată vreo apreciere privitoare la Academie în general. Cum face bunăoară poetul de la afirmaţiile căruia am pornit.

În al treilea rând, e foarte probabil ca nu toţi membrii Academiei să fie egal de merituoşi. În nicio instituţie de acest tip din lume, nu se întâmplă aşa ceva. Chiar dacă Academia este una de elită. Adevărata problemă nu e asta, ci caracterul reprezentativ al Academiei în raport cu marea intelectualitate românească. Dacă vreţi să-mi ştiţi părerea, eu sunt convins că Academia Română este, în linii mari, reprezentativă. Nu fac parte dintre membrii ei numeroşi scriitori valoroşi? Niciodată nu vor face parte toţi cei care merită. Nici dacă am schimba Statutul şi am dubla numărul de membri, aşa ceva n-ar fi posibil. Să existe, în schimb, printre membri scriitori mai puţin valoroşi decât atâţia încă nealeşi sau chiar nepropuşi? Obiectiv vorbind, există, desigur, doar că ei constituie, totuşi, excepţia, nicidecum regula.

Recunoaştere, nu unanimitate

Dar să mă opresc o clipă la ce înseamnă a merita să devii membru. Înseamnă a avea recunoaşterea de către breasla ta. E criteriul principal. Recunoaştere, nu unanimitate. Statutul, pe care criticii Academiei îl ignoră de obicei, are criterii clare. Propunerile se votează în Secţii. În cadrul Secţiei, fiecare dintre noi votează în deplină cunoştinţă de cauză. Nu e nevoie să ne spună nimeni pe cine să votăm şi pe cine, nu. Iar dacă se formează o majoritate favorabilă, indiferent de opiniile defavorabile, propunerea merge în plenul Adunării Generale, unde rezultanta votului din Secţie este factorul decisiv, bunul simţ nepermiţându-mi, de exemplu, mie ca literat să am altă părere decât, să zicem, majoritatea Secţiei de Chimie. Şi invers. Că există excepţii, rivalităţi personale, calcule, e adevărat şi omenesc. Dar vorbim, încă o dată, de excepţii. Regula este, democratic şi profesional, corectă.

Să nu mi se spună că povestesc o situaţie ideală şi ruptă de realitate. Nici nu pretind că am fost totdeauna de acord cu propunerile colegilor mei de Secţie sau cu felul în care a fost obţinut uneori un vot majoritar. Am discutat pe faţă diferenţele de abordare, felul în care s-a desfăşurat votul, am venit cu contrapropuneri, ne-am şi certat câteodată, ba chiar am părăsit sala, trântind uşa. Nu există însă, mai ales în materie de evaluare, adevăruri absolute. Mă întristează să citesc listele alcătuite de unii sau de alţii cu propuneri de posibili „înlocuitori“ ai membrilor actuali, izvorâte din convingerea că toate numele sunt incontestabile. Fiecare dintre noi poate paria pe cine crede de cuviinţă, dar asta nu înseamnă că toate opţiunile sunt demne de a fi luate în considerare şi, cu atât mai puţin, în acelaşi timp. E normal ca USR, de pildă, să trimită periodic Secţiei de Filologie şi Literatură astfel de liste. E datoria conducerii ei. Se întâmplă însă că numai jumătate din cele aflate pe lista unuia dintre contestatarii recenţi sunt nume de scriitori care figurează, de ani buni, pe listele USR. Cealaltă jumătate, nu. E un cap de ţară? Nicidecum. E, din contra, cât se poate de firesc.

Nu m-a angajat nimeni să apăr Academia Română. Dar când alţii o „atacă“, ceea ce pare să fie o modă antisistem astăzi, mă simt moralmente obligat să aştern pe hârtie cele de mai sus. Cum am făcut-o, nu o dată, şi fiind vorba de Uniunea Scriitorilor, atacată încă mai abitir decât Academia Română.