Despre amnistie, sine ira et studio

Condiţiile de trai din sistemul penitenciar românesc reprezintă una din marile tragedii umanitare ale acestei ţări, alături de situaţia sistemului de servicii sociale pentru persoanele aflate în diverse situaţii de dificultate*. Ideea că aceste tragedii pot fi rezolvate rapid, dintr-un pix care semnează alocarea de libertate pentru deţinuţi şi bani pentru săraci este însă o fantezie periculoasă, aşa cum s-a dovedit în aceşti ultimi ani.

Seara, după o zi petrecută la cabinetul meu din Piaţa Romană, o iau pe jos spre casă pe bulevardul Magheru. Mă ajută să fac un pic de mişcare şi să-mi pun gândurile în ordine. Era la sfârşitul lui 2017, când primii deţinuţi începeau să părăsească închisorile din România ca urmare a schimbărilor de lege care azi ţin prima pagină a ziarelor. Pe atunci erau câteva sute, azi sunt câteva mii. În acea seară de octombrie sau noiembrie, atenţia mi-a fost atrasă de un băiat care mergea în faţa mea cu un ritm oarecum ciudat, prea alert şi cumva în zig zag, ca şi cum ar fi vrut să alerge, dar apoi s-ar fi răzgândit. Magheru e un loc unde adesea poţi întâlni personaje colorate sau neobişnuite, aşa că nu i-am dat importanţă tânărului săltăreţ până când, brusc, l-am văzut apropiindu-se pe la spate de o femeie care în întuneric îşi căuta cheile pentru a intra într-o scară de bloc şi a ciupit-o între picioare (actualul preşedinte american a folosit o expresie care descrie mai bine acţiunea respectivă). După care a plecat mai departe ţopăind şi simţindu-se evident foarte satisfăcut de fapta sa.

Ce poţi să faci într-o asemenea situaţie? Femeia a aruncat priviri speriate în jur, apoi după ce şi-a dat seama ce s-a întâmplat a intrat în bloc, iar eu mi-am continuat drumul, dându-mi seama că bărbatul deja ochise o nouă victimă. L-am abordat, în speranţa de a-i distrage atenţia. Nu mai ţin minte cum am intrat în vorbă, dar am înţeles repede că tânărul, să-i zicem Fane, ieşise de câteva zile de la Jilava, că luase două pastile de potenţă pe care i le dăduse cineva şi că era plin de energie şi pus pe fapte mari. Doar că nu avea locuinţă. Şi nici serviciu. Şi nici bani. Dar că lucrurile astea nu îl preocupau în acel moment. Era liber şi voia să se simtă bine. Mi-a povestit cu mândrie cum l-a aşteptat Pro Tv-ul la ieşirea din penitenciar. Apoi poveşti despre familie, greutăţi... am ajuns încet, încet la Piaţa Unirii. Efectul pastilelor trecuse şi Fane se ducea să caute să doarmă pe la un prieten în Ferentari. Mi-a spus că nu are la cine să apeleze, că nu-l angajează nimeni cu cazier. Mi-a dat contul lui de Facebook şi, când ne-am dat mâna la despărţire, mi-a zis: „poate ne mai vedem, am nevoie de cineva care să vorbească cu mine şi să mă sfătuiască de bine“. Am înţeles atunci drama acestui băiat şi a altora ca el, oameni cărora li se dă libertatea fără însă a şti ce să facă cu ea. Oameni care rămân izolaţi de societate, deşi umblă liberi printre noi. Oameni pentru care violenţa şi restul comportamentelor de puşcărie sunt la îndemână, pentru că altele nu au şi pentru că cei şapte ani ai lor de acasă au fost foarte diferiţi de cei şapte ani ai mei de acasă sau ai tăi, cititorule cu serviciu şi cu credit la bancă. Omul acesta era capabil totuşi să înţeleagă că are nevoie de sprijin, însă Statul român îi oferea „doar“ libertate.

Pentru mulţi deţinuţi libertatea este în acelaşi timp prea mult, dar şi prea puţin. Este prea mult pentru că nu ştiu cum să o gestioneze, nu au sau au pierdut capacitatea de a-şi pune limite, de a-şi controla impulsurile, de a-şi organiza o viaţă în societate unde a fi liber nu este acelaşi lucru cu a face ce-ţi vine. Şi este prea puţin pentru că, în absenţa unui sistem de suport social care să-i ajute să aibe acces la o locuinţă, la un loc de muncă, această libertate este un dar iluzoriu care le va fi retras imediat ce vor călca din nou strâmb.

Mai nou, România este condusă de politicieni pentru care libertatea a devenit valoarea supremă, alături de bani. Pentru ei este de neimaginat cum ar putea cineva să aibă nevoie de altceva mai mult decât de bani.

În acelaşi registru se încadrează problema asistaţilor social despre care presa scrie că primesc bani fără să muncească. Aşa cum libertatea este prea mult pentru unii deţinuţi, banii sunt prea mult pentru nişte oameni care nu ştiu cum să-i folosească spre binele lor.

În absenţa unui sistem prin care psihologi, asistenţi sociali, medici, poliţişti şi ofiţeri de probaţiune urmăresc traseul în viaţă al unei persoane cu probleme şi o ajută să deschidă uşi imposibil de deschis pe cont propriu, aceşti oameni se vor afunda şi mai mult în nenorocul propriilor vieţi. Vor recidiva, vor îngroşa numărul alcoolicilor, spre disperarea oamenilor „normali“ care vor spune „vedeţi, nu mai bine nu le dăm nimic? nu mai bine îi lăsăm în puşcărie?“

Din păcate, România este de ani buni condusă de politicieni pentru care banul este valoarea supremă. Mai nou, România este condusă de politicieni pentru care libertatea a devenit valoarea supremă, alături de bani. Pentru ei este de neimaginat cum ar putea cineva să aibă nevoie de altceva mai mult decât de bani, cum ar putea cineva să aibă nevoie de un altul care să-l sfătuiască şi să-l îndrume. Şi totuşi, experienţa altor state probată în cifre şi în studii este că dacă vrem să scădem rata de recidivă a infractorilor eliberaţi din penitenciar (la termen sau mai devreme), dacă vrem să îmbunătăţim situaţia asistaţilor social, va fi nevoie să le oferim acestor oameni şi altceva decât libertate sau bani, va trebui să le oferim (o mână de) ajutor calificat.

Pe Fane nu l-am mai întâlnit pe Magheru. Nici nu i-am cerut prietenia pe Facebook, aşa cum îmi ceruse. Pentru că genul acesta de sprijin psihologic şi social are nevoie de un cadru profesional. Fane nu avea nevoie de un împrumut sau de o pătură sau de cineva cu care să meargă la mall. Fane ar fi avut nevoie însă de un adăpost de noapte fără ploşniţe şi bodyguarzi hrăpăreţi, de un asistent social care să-i mijlocească angajarea la o firmă sau un atelier care să-l primească pentru că Statul încurajează fiscal astfel de angajări, de un psiholog care să-l înveţe cum să-şi controleze impulsurile şi poate de un grup de oameni ca el unde să înţeleagă că mai sunt şi alţii în situaţii asemănătoare sau poate chiar mai rele, dar că mereu există un dram de speranţă. Astăzi aceste lucruri sunt mai îndepărtate decât erau în 2017. Violenţa cheamă violenţă într-o spirală fără de sfârşit. Şi tuturor ne este din ce în ce mai greu să mai credem că mereu există un dram de speranţă.

* Şi de situaţia sistemului public de sănătate, dar acesta necesită o analiză separată, mai amănunţită.