Despre cărţi împrumutate

O definiţie acurată a sorţii cărţilor împrumutate o oferă Ovid S. Crohmălniceanu în suculentul volum Amintiri deghizate. Gest riscant care inaugurează o chinuitoare expectativă, înstrăinarea unei cărţi pare să anunţe, din prima clipă, despărţirea. „Cine dă cu împrumut cărţi se vâră singur într-o situaţie imposibilă.

Aşteaptă întâi să le primească îndărăt, fără a reclama înapoierea lor. A solicita prea curând returnarea poate părea o ineleganţă: cel care a luat cartea nu e lăsat să-şi facă în tihnă lectura. După câtva timp, intervenţia devine şi mai jenantă, lasă impresia a fi o insistenţă meschină. Proprietarul cărţii sfârşeşte prin a se autoculpabiliza (acum, n-am să fac caz pentru atâta!) Până la urmă renunţă să mai ceară volumul înapoi şi rămâne să sufere în tăcere pierderea lui.” 

M-am bănuit de practicarea unei „insistenţe meschine” când am reclamat un roman, la 11 luni de la împrumutarea sa. Asigurându-l pe cel care mi-l ceruse că e un volum relevant pentru o anumită bibliografie, m-am cufundat în aşteptarea fatalităţii. Drept care, returnarea, atunci când nu o mai aşteptam deloc, m-a surprins. Nu mi-a vindecat însă scepticismul care însoţeşte plecarea din bibliotecă a volumelor, astfel că un murmur de ezitare precede aproape invariabil decizia de a înstrăina, din nou, câte unul. Protocolul are ceva din registrul emoţional al creşterii copiilor – îngrijeşti cărţile, găsindu-le companie adecvată pe tărâmul nesfârşit şi totuşi judicios organizat al rafturilor, le priveşti cu iubitoare admiraţie, vorbeşti despre ele, le lauzi calităţile, apoi accepţi să le eliberezi în lume. Incertitudinea revederii sporeşte afecţiunea, dorul poate mistifica însăşi amintirea. Un fragment al identităţii posesorului a pornit să rătăcească prin lume... Dincolo de asocieri sentimentale şi de istorii de familie, de interese de studiu şi de plăcerea lecturii, ştirbirea unei biblioteci este, pentru mulţi, dureroasă. 

Există însă şi o viziune generoasă. 

Cei care mai presus de regretul neprimirii înapoi a unei cărţi trăiesc dorinţa purtării, mai departe, a mesajului său acceptă natura de pelerin a textului. Pentru ei biblioteca e un simplu popas, iar ei mijlocitori entuziaşti. Verdictul lui Crohmălniceanu nu li se aplică. Între egoism inevitabil şi desprindere voită volumele îşi parcurg călătoria, găsindu-şi noi cămine şi vecinătăţi de raft. La celălalt capăt al drumului, neglijenţa, indiferenţa, uitarea sau inerţia par să guverneze confreria celor care nu le returnează. Când revin, după mult timp, în biblioteca părăsită, cărţile aduc adierea epistolei rătăcite timp de decenii pe drumul spre destinaţie.

 Expeditorul îţi e, uneori, deja străin, după cum străină ţi-a devenit, poate, făptura volumelor a căror intimitate ai împărtăşit-o cu altul până la capăt. Căci cine n-a comis irezistibila indiscreţie de a citi dedicaţiile sau notele presărate pe paginile împrumutate? Cine n-a reflectat la o aluzie, o observaţie, o întrebare, o îndoială strecurate printre rândurile autorului? E fermecător de imaginat o antologie alcătuită din dedicaţii sau din însemnări alături de titlurile volumelor care le însoţesc. Această formă de impietate s-ar ataşa firesc universului memorialistic. 

Mi s-au relatat diverse episoade desfăşurate în jurul cărţilor împrumutate. Cineva îşi aminteşte că a fost nevoie de un ordin vecin cu somaţia pentru ca persoana care refuza să returneze cartea (o ediţie greu de găsit în epocă) să îi procure un alt exemplar. O altă relatare are o notă înduioşătoare. După aproape şase decenii, posesoarea mai multor biblioteci încă regretă dispariţia ediţiei clasice a unuia dintre volumele O mie şi una de nopţi istorisite de Eusebiu Camilar. Un alt eveniment aminteşte de misterioasa regie a călătoriei cărţilor. La doar câţiva ani după dispariţia unei cărţi împrumutate, posesorul a primit un alt exemplar de la un apropiat care îi cunoştea preferinţele de lectură. 

În epoca tabletei, biet obiect anonim lipsit de suflet, cartea face, încă, miraculos şi necesar, obiectul împrumuturilor. Cunoaşte, încă, splendoarea mută a anticariatelor. Indiferent de nebănuitul său parcurs, nu i se poate refuza dreptul de a avea noi sau temporari proprietari. Pe firul gândurilor despre pierderile de azi şi dintotdeauna să imaginăm, preţ de o clipă, ecoul unui recviem al cărţilor împrumutate!

Notă bibliografică:

Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate (Humanitas, 2012, p. 97).