Despre fotbal, cuvinte şi culori ca negrul si auriul

E rasism în fotbalul românesc? În societate? Din plin! Dar e termenul de ”negru” rasist, indiferent de intenţie şi context? Sau în sine? Şi ce se întâmplă dacă instituim inchiziţia împotriva limbii vorbite şi literare?

În ciuda scorului obţinut de AUR în alegerile de la 6 decembrie, ar fi util să reliefăm că 30 de ani de la prăbuşirea regimului ceauşist şi un deceniu şi jumătate de la integrarea în structurile euroatlantice n-au trecut chiar degeaba. Rasismul a început să dea perceptibil înapoi în toate straturile societăţii, chiar dacă rămâne virulent în unele din segmentele ei. 

Un arbitru ţintuit global la stâlpul infamiei

Acest progres, obţinut prin globalizare, în speţă prin contact intens cu lumea apuseană şi societatea informaţională, mai degrabă decât prin refacerea arhitecturii instituţionale a României e, mai nou, în pericol acut. Şi nu doar din pricina respingătoarei recrudescenţe a extremismului de dreapta afişat de figuri intelectuale de proră ale unui partid al protestului şi conspiraţionismelor care fac ravagii îndeosebi în rândul păturilor precar educate ale alegătorilor AUR, cât din cauza potenţării mutuale a extremelor. Un rol cheie revine, în context, exagerărilor groteşti ale partizanilor şi profitorilor ideologiei corectitunii politice. 

Sebastian Colţescu, un arbitru român, s-a văzut subit implicat într-un scandal internaţional, după ce, în tensiunea unei decizii privind îndepărtarea din teren a unui turbulent oficial de culoare al echipei turce Istanbul Basaksehir, s-a referit la camerunez cu vorbele ”băi, băi, ăla negru”. 

A fost destul, pentru ca un vag cunoscător al conotaţiilor unui cuvânt românesc înrudit cu altele, rasiste, din limbi mai circulate să-l audă, să-l interpreteze greşit şi să protesteze, pentru ca mare parte din presa globală să sară la rândul ei cu gura, să dea verdicte eronate, să-şi exprime solidaritatea cu părelnica victimă şi cu echipa turcă şi să articuleze condamnări crunte. La corul global al osândirii lui Colţescu a aderat prompt şi dictatorul Turciei, un ins care n-are probleme să coopereze cu antisemita grupare teroristă Hamas, dar nu se dă în lături să ceară UEFA să ia măsuri faţă de prezumtivele ”ieşiri rasiste” la adresa oficialului din Istanbul.

Realitatea este că majoritatea covârşitoare a vorbitorilor nativi ai limbii române nu consideră cuvântul ”negru” ca fiind rasist. În limba română el desemnează o culoare, sau, ca albul, toate culorile. Negru se traduce în engleză cu ”black”, nu cu acele cuvinte asemănătoare folosite veacuri la rând peiorativ şi rasist, de către unii anglo-saxoni, spre a-i desemna pe oamenii de culoare de origine africană. Există alte două sau trei cuvinte în română, folosite curent şi abject de rasiştii dintre Carpaţi şi Dunăre spre a se referi la oamenii de culoare. 

Dar negru e, în principiu, ca auriul: doar o culoare. Sau un om de culoare. Nu e, prin urmare, în sine, un cuvânt-cod rasist. Similitudinea fonetică a acestui cuvânt cu unele rasiste din alte limbi explică poate confuzia căreia pare să-i fi căzut victimă arbitrul român, una facilitată, în societatea informaţională globală, şi de hipersensibilitatea la subiectul rasismului ivită pe calea exagerărilor corectitudinii politice şi a revoluţiei culturale americane. 

Că un jucător străin de pe teren, preşedintele Erdogan şi presa internaţională n-au habar de limba română, dar îşi permit să-şi dea strident cu părerea şi să ”demaşte” un nevinovat, e una. Cu totul alta, că şi un oficial român precum Csaba Asztalos, preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, demonstrează lacune grave în materie de limbă română. Potrivit lui, Colţescu n-ar ”cunoaşte, efectiv, că exprimarea negru e una rasistă, fără nici o posibilitate de interpretare. Asta arată gradul lui de cunoaştere şi că este total nepregătit...” a afirmat, alăturea cu drumul cunoaşterii românei, dar perfect compatibil cu ideologii corectitudinii politice, Asztalos. 

În mod evident, oficialul CNCD deţine o funcţie care-i depăşeşte net competenţele. Căci nu e prima greşeală gravă pe care o comite. Şi nu e singurul în eroare. Am citit şi comentarii ale presei româneşti care, departe de a-şi face datoria de a pune lucrurile lingvistic şi politic la punct, s-au grăbit să dea dreptate interpretărilor abuzive ale cauzei întreruperii meciului dintre Paris Saint Germain şi Istanbul Basaksehir.

Ce face validarea unor condamnări abuzive cu noi?

Sigur, limbile mai evoluează. Ori involuează. Rasismul, fascismul şi corectitudinea politică le mutilează. Iar unii dintre noi s-ar putea să aibă păreri diferite despre sensul unor cuvinte, în funcţie de limba noastră maternă, sau de regiunea în care trăim. 

Fotbalul românesc, care oglindeşte mare parte din societate, n-a fost şi nu e, din păcate, la adăpost de execrabile ieşiri antirome, antisemite, ori antimaghiare. Toate, integral condamnabile. Apoi, nu e clar ce opinii, concepţii şi convingeri manifestă, în genere, arbitrul în cauză. În faţa tirului de baraj la adresa lui, Colţescu şi-a cerut scuz, explicţnd că n-a avut intenţii rasiste. Scuzele nu înseamnă mare lucru, dată fiind presiunea exercitată asupra sa. 

Şi absenţa oricărei protecţii. Or, a-l osândi doar pentru că, în cotextul dat, în care persoana de indicat se deosebea de cei din jur prin culoarea pielii, s-a referit la ea folosind un termen uzual şi neofensiv în sine al limbii române e, în opinia mea, o greşeală. 

Clar îmi pare, de asemenea, că nu e nevinovat a învinui pe cineva abuziv, complice, sau preventiv, ca fiind rasist, când, de fapt, nu e. Pentru că a nedreptăţi oameni din conformism faţă de părelnice, sau reale comandamente ale extremei stângi, ale antirasismului rasist şi ale corectitudinii politice, alimentează fatal polarizarea societăţii şi întărirea extremei drepte. Lipsa obiectivităţii şi a reperelor, fie ele politice, instituţionale sau mediatice, promovează dezbinarea şi smintirea. Se furnizează argumente discursului rasist, dându-se apă la moară urii şi reacţiilor extremiste ale acelora care, apoi, cred că ar fi în regulă să voteze AUR. 

Nu mai puţin pernicioasă e lipsa obiectivităţii şi curajului jurnaliştilor şi aparenta lor incapacitate de a pune degetul pe rană şi de a sări în apărarea celor pe nedrept acuzaţi. Asemenea tare hrănesc mefienţa în presă, ispitindu-i pe cei precar educaţi să refuze să se informeze altfel decât subteran şi să cotizeze la conspiraţionisme, ori să aleagă, din protest, mai degrabă decât din ultranaţionalism, partide realmente şi ireconciliabil antieuropene, extremiste, rasiste, xenofobe şi antisemite.

Petre M. Iancu