Societate

Despre importanţa contextului unei fapte pentru încadrarea ei juridică în infracţiunea de viol sau în cea de act sexual cu un minor

11
1 Jul 2021 07:42:16
Alexandru Georgescu
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Voi porni de la două întrebări principale şi voi încerca să răspund măcar parţial la ele formulând în continuare alte întrebări. De ce? Pentru că formularea întrebărilor reprezintă un instrument de lucru extrem de preţios care ne ajută să depăşim prejudecăţile şi automatismele de gândire.

Diavolul se ascunde în detalii.

(Proverb)

Lucrurile nu sunt întotdeauna atât de evidente cum par la prima vedere. Am descoperit de curând romanul „Toate întrebările greşite” de Lemony Snicket (un roman pentru copii şi nu numai). Pe parcursul unei poveşti poliţiste, personajul principal, un copil de 13 ani, formulează numeroase întrebări corecte. Şi, de fiecare dată, este corectat de adulţi care îi spun că întrebările lui sunt, de fapt, greşite.

Aşadar, întrebările principale:

Prima întrebare, întrebarea pusă deseori în practică în confruntarea cu o faptă de abuz sexual asupra unui minor[1]: este viol / agresiune sexuală sau act sexual cu minor? Răspunsul pare formulat de multe ori în grabă, cu teama de a nu greşi, cu nesiguranţa în faţa unor fapte care, prin caracterul lor intim, par volatile. Prejudecăţile sunt de multe ori mai puternice.

Departe de a încerca o abordare modernă, unitară şi coerentă, practica judiciară din România pare mai degrabă caracterizată prin inerţie, indiferenţă, indolenţă. Şi prin confuzie. Faptele de abuz sexual asupra minorului rămân în continuare o preocupare secundară, infracţiuni de mâna a doua. Aspecte care se reflectă, în anumite cazuri, inclusiv în superficialitatea cu care este analizat contextul faptei, concretizată implicit într-o încadrare juridică uşoară şi, în final, într-o  pedeapsă nesemnificativă.[2]

A doua întrebare: De ce este întotdeauna important contextul?

Pentru că actul de abuz sexual asupra minorilor nu este o faptă izolată. Este una repetată, una dintr-o serie. Infractorii sexuali sunt, de regulă, infractori în serie.

Pentru că abuzul sexual asupra minorilor nu este doar un act ci un proces. Agresorul construieşte în timp o capcană în jurul victimei. Pătrunde în universul specific copilului, îi preia şi îi foloseşte regulile pentru a-l denatura, a-l perverti[3].

Pentru că mediul, educaţia (familie, şcoală, biserică etc.), anturajul, cutumele etc. pot fi extrem de importante. Ele pot limita profund acţiunile victimei, puterea ei de reacţie înainte de faptă, în momentul propriu-zis al comiterii faptei şi după faptă. Totodată, ele pot constitui elemente pe care agresorul sexual le exploatează în favoarea lui.

Art.220 alin.2 din Codul penal, aşa cum este formulat în prezent, pare să permită încadrarea unei fapte de abuz sexual asupra unui minor ca infracţiune de Act sexual cu un minor indiferent de cât de fragedă ar fi vârsta victimei. Putem să admitem că un minor, indiferent de vârstă, poate consimţi la un act sexual astfel încât să nu ne aflăm în vreuna dintre modalităţile indicate de art.218 din Codul penal (Violul)?

O opinie pe care am întâlnit-o este aceea că aceasta este voinţa legiuitorului şi că, în măsura în care legea nu distinge, acest lucru este posibil.

Consider greşită această opinie. În primul rând, atunci când vorbim despre voinţa legiuitorului, vorbim de fapt despre un mecanism legislativ complicat, cu multe elemente care ţin de întâmplare, de aleatoriu şi care pot produce cu uşurinţă erori sau chestiuni incomplete. De altfel, nu puţine sunt exemplele de acte normative confuze şi lipsite de coerenţă. Nu există, în realitate, o „voinţă” a legiuitorului, denumirea acestui argument fiind ea însăşi una confuză. Ar trebui mai degrabă să vorbim despre o interpretare în limitele legii în vigoare la un moment dat.

În al doilea rând, Codul penal stabileşte o vârstă minimă pentru răspunderea penală - 14 ani. Codul civil stabileşte nişte limite de vârstă pentru posibilitatea de a încheia anumite acte juridice în mod valabil – până la vârsta de 14 ani lipseşte capacitatea de exerciţiu, între 14 şi 18 ani capacitatea de exerciţiu este restrânsă. Evident, nu se pune problema luării unor instituţii civile şi a aplicării lor în dreptul penal sau a aplicării în cazul victimei a unei instituţii privindu-l pe autorul infracţiunii. Dar se poate formula o întrebare: ce raţiuni există pentru stabilirea unor limite de vârstă în situaţiile de mai sus? Ar fi valabile aceste raţiuni (chiar dacă nu sunt cuprinse în lege) atunci când evaluăm comportamentul unui minor victimă a abuzului sexual?

Dreptul reglementează şi protejează relaţiile sociale. Dreptul penal vizează relaţiile sociale în zona lor extremă, în forma lor cea mai gravă. Iar în relaţiile sociale intrăm cu tot bagajul nostru personal, cu dezvoltarea pe care o avem la un moment dat din punct de vedere fizic, psihic, intelectual, emoţional, social, cultural etc. În acest context dreptul nu poate să fie un domeniu izolat de celelalte iar în interpretarea unei situaţii concrete argumentele nu trebuie căutate exclusiv în prevederile exprese ale legii penale. Ele trebuie căutate în orice alt domeniu vizat de speţa analizată (în situaţia de faţă, de exemplu, în psihologie). Aşadar, este corect să considerăm că un minor care, din cauza vârstei fragede, nu poate încheia un act juridic civil simplu în mod valabil (de exemplu, nu îşi poate vinde bicicleta) şi nu poate răspunde penal, tot din cauza vârstei fragede, poate consimţi la exercitarea unui act sexual fără a se afla, implicit, într-una dintre modalităţile indicate de art.218 din Codul penal?

Consider că până la o anumită vârstă, infracţiunea de act sexual cu un minor este complet golită de conţinut şi că, dată fiind vârsta fragedă a victimei, ne vom afla întotdeauna în prezenţa infracţiunii de viol. Dar care este această limită de vârstă? Şi unde căutăm răspunsul la această întrebare?

Legislaţiile anumitor state, diferit de codul penal român, stabilesc o limită sub care se consideră că abuzul sexual asupra minorului constituie viol. Limitele variază de la 10 ani la 12 ani, 14 ani sau 16 ani. Diferenţele de viziune provin din aspecte culturale, sociale, politice. La ce ne raportăm pentru a trasa o graniţă de vârstă atunci când legea nu prevede expres o astfel de limită? La contextul[4] mai larg al comiterii faptei concrete. La împrejurările concrete ale comiterii faptei.

Voi lua trei speţe posibile[5]:

Prima speţă: victima are 15 ani. Autorul este partenerul mamei (nu este tatăl biologic al minorei) de mai mulţi ani. Cei trei locuiesc împreună în acelaşi apartament de cca 3 ani, perioadă în care autorul s-a comportat faţă de minoră ca un tată grijuliu.

Abuzul sexual începe cu jocuri cu atingeri fizice aparent întâmplătoare, vizionarea la cinematograf a unor filme cu conţinut sexual nerecomandat minorilor, cadouri, bani, tentative de sărut, întrebări aparent în glumă despre întreţinerea de acte sexuale. Activităţi la care  participă victima şi, uneori, prietena acesteia.

Apoi când sunt singuri acasă, autorul o invită pe victimă în camera lui şi, în timpul vizionării unui film, o atinge în zone intime. În perioada următoare autorul intră în camera victimei şi întreţin acte de sex oral. Victima încearcă să refuze şi să se opună; în timpul activităţilor sexuale minora plânge; autorul este insistent dar nu exercită violenţe fizice. În acelaşi timp, autorul trimite mesaje cu caracter obscen pe telefonul mobil al prietenei victimei.

Autorul îi induce victimei sentimente de ruşine, convingerea că, dacă ar vorbi, nu ar fi crezută şi teama că ar distruge relaţia mamei. Minora îi povesteşte mamei abia după mai multe luni.

A doua speţă: autorul (cetăţean străin în vârstă de 55 ani) îi cunoaşte întâmplător pe părinţii victimei în vârstă de 12 ani. Ajungând într-o relaţie mai apropiată cu aceştia, după cca trei luni, autorul începe să facă meditaţii la engleză cu minora.

Se oferă să ţină orele de meditaţii la el acasă dar părinţii nu sunt de acord. Meditaţiile au loc în apartamentul familiei, unde autorul rămâne singur într-o cameră cu minora. Autorul nu cere sume mari de bani dar dezvoltă relaţia cu părinţii minorei (iau masa împreună, activităţi sportive etc.).

Începe să îi facă minorei cadouri: dulciuri, haine, păpuşi, cărţi. Un rol important în cadrul orelor de engleză îl ocupă jocurile cu caracter didactic. Treptat autorul introduce în aceste jocuri elemente sexuale: cuvinte, imagini şi, în cele din urmă, contactul sexual propriu-zis cu minora. Abuzul sexual rămâne închis în cadrul jocului în care victima a intrat deja manipulată de autor. Victimei îi este ruşine să povestească. Autorul îi repetă minorei că o iubeşte şi că, dacă ea va povesti cuiva ce se întâmplă între ei, se vor despărţi şi nu se vor mai putea întâlni. Minora îi povesteşte mamei abia după aproape un an.

A treia speţă: Autorul în vârstă de cca 60 de ani este antrenorul unei echipe de volei feminin. Victimele, membre ale echipei, au vârste între 12 şi 14 ani. Pe lângă autoritatea pe care i-o conferă poziţia de antrenor, autorul are o mare capacitate de comunicare şi persuasiune. Autorul cunoaşte vârsta, situaţia personală şi familială problematică  a victimelor (familii destrămate, lipsa unei preocupări reale a părinţilor faţă de copii, educaţia precară etc.).

Din momentul în care victimele se înscriu în lotul sportiv, autorul îşi arogă rolul de îndrumător al vieţii minorelor dincolo de limitele activităţii sportive propriu-zise. Le câştigă încrederea şi abordează în discuţii teme intime cu caracter sexual.

În cantonamente impune un set de reguli pe care le justifică prin natura activităţii sportive: contactul telefonic minim al minorelor cu familia, tot ce se discută acolo trebuie să rămână în cadrul echipei şi să nu fie discutat cu altcineva. Sub pretext educativ, în cantonament au loc diverse discuţii pe teme sexuale.

Pretextul pentru contactul fizic este masajul sportiv. Acesta se dezvoltă ulterior până la acte de penetrare sexuală. Actele de abuz sexual se desfăşoară în general în cantonamentele organizate de autor sau în locuinţa acestuia unde victimele sunt chemate sub pretexte legate de activitatea sportivă. Victimele îl roagă să le lase să plece, dar autorul, fără a exercita alte violenţe, îşi continuă activitatea; de teamă, victimele rămân.

Pentru a întreţine relaţiile, autorul le face victimelor declaraţii de „dragoste”. Pe de altă parte, deplasează asupra rol responsabilitatea relaţiei: le arată că dacă vor vorbi, îi vor distruge pe el şi pe fiul lui minor, vor distruge echipa de volei şi îşi vor distruge propria carieră sportivă.

Primul element comun al celor trei speţe este absenţa violenţelor fizice explicite şi a ameninţărilor propriu-zise, directe, exprese ale autorilor asupra victimelor. Lipseşte violenţa explicită. Autorii folosesc mai degrabă mijloace cu încărcătură „pozitivă”: cadouri, jocuri, promisiuni, declaraţii de dragoste, activităţi educative etc. Chiar discuţiile despre păstrarea tăcerii sunt justificate de autor faţă de victime prin dorinţa de a menţine şi dezvolta relaţia. Victimele minore au vârste între 12 şi 15 ani.

Există sau nu, în această situaţie, constrângere? Cu alte cuvinte, suntem în prezenţa unui viol / unei agresiuni sexuale (art.218 CP, art.219 CP) sau în prezenţa unui act sexual cu un minor (art.220 CP)?

Se impun întrebări suplimentare:

Cum definim elementele de violenţă şi constrângere?

Într-o interpretare tradiţională constrângerea presupune acte de violenţă fizică explicită (obiectivate prin leziuni constatate medico-legal) sau ameninţări directe, expres formulate, exercitate supra victimei. În absenţa acestor elemente dovedite, violul nu există. Concepţia este însă rudimentară, rigidă, limitată şi, în prezent, depăşită.

Concepţia modernă asupra violenţei şi constrângerii oferă o interpretare flexibilă care ţine cont de întregul context al comiterii faptei, raportându-se la persoana victimei şi la persoana autoului, la relaţia lor, la locul şi mediul în care se săvârşeşte fapta etc.

„De fapt, există violenţă din momentul în care se acţionează asupra cuiva împotriva voinţei acestuia, folosindu-se forţa brutală, desigur, dar şi, cel mai adesea, utilizându-se constrângerea mai subtilă a şantajului, intimidării, ameninţării sau coruperii. (...) această violenţă echivocă, mai mult sau mai puţin vizibilă, care ajunge să interzică victimei orice fel de reacţie şi să-i distrugă dezvoltarea psihologică necesară autonomiei (...)[6].

„Constrângerea sexuală se referă la manipularea psihologică, emoţională sau chiar fizică a unui partener intim pentru a obţine dominaţia şi controlul. (...) Constrângerea sexuală nu implică ameninţări directe sau violenţe fizice ci o pune pe victimă într-o situaţie de tip alegerea diavolului în ceea ce priveşte consimţământul său. Asta face violul dificil de dovedit. Este în mod fundamental o formă de extorcare sexuală, cu posibilitatea reală a unor consecinţe fizice, emoţionale, economice sau sociale pentru victima care refuză să accepte împotriva propriei voinţe.”[7]

„Problema concentrării pe violenţă constă în aceea că, dacă stereotipul tradiţional al violului ca violent fizic reflectă într-adevăr experienţele unor victime, el nu acoperă toate actele sexuale neconsimţite. Marea majoritate a violurilor şi a celorlalte acte sexuale neconsimţite sunt comise de o persoană pe care victima o cunoaşte, situaţie în care utilizarea violenţei fizice este puţin probabilă.”[8]

 „Cei mai mulţi copii sunt victimizaţi sexual şi controlaţi prin folosirea unor tehnici nonviolente cum ar fi comportamentul manipulator. Unele dintre actele sexuale exercitate asupra copiilor pot fi considerate violente prin natura lor fără ca violenţa să fie folosită ca principală modalitate de acces la victimă sau ca mecanism de control. (...) Agresorii cu abilităţi de relaţionare interpersonală bune pot controla copiii fără să recurgă la ameninţări sau violenţă. (...) Violenţa, aşa cum este ea definită tradiţional, lipseşte frecvent în victimizarea sexuală a copiilor.”[9]

Astfel, inexistenţa unor leziuni şi a unui diagnostic medico-legal în privinţa acestora este un aspect irelevant pentru încadrarea unei fapte în infracţiunea de viol[10].

Constrângerea se bazează aşadar pe o violenţă insidioasă, implicită, ascunsă. Ea are la bază mecanisme subtile de manipulare a victimelor minore. Acest tip de constrângere este cu atât mai grav cu cât, spre deosebire de violenţa clasică, asigură un control mai eficient al autorului asupra victimei precum şi o perioadă mai lungă de timp în care autorul poate să îşi desfăşoare activitatea de abuz sexual în siguranţă, fără a fi descoperit. Agresorul nu utilizează violenţa brută pentru că nici nu are nevoie de ea. Are la îndemână mecanisme mult mai eficiente.

Constrângerea are uneori valenţe aparent pozitive ca atunci când actele de manipulare sunt caracteristice seducţiei sau inducerii în eroare. Se adaugă elementele voalate de ameninţare şi şantaj emoţional care, luate independent, nu conturează elementele acestor infracţiuni. Legislaţiile unor state incriminează/includ expres în sfera infracţiunii de viol actele de inducere în eroare. Sau actele de seducţie când se referă la minori.

Revenind la speţele de mai sus: Dintr-o analiză atentă a contextului faptelor rezultă elemente care, cumulate, ne pot conduce la concluzia existenţei unei constrângeri?

Autorul în context:

Remarcăm în speţele de mai sus diferenţele mari dintre vârstele autorilor şi vârstele victimelor. Prin ea însăşi această diferenţă de vârstă reprezintă un criteriu important pentru aprecierea constrângerii. Există o autoritatea firească a adultului faţă de copil. Apoi diferenţa uriaşă de experienţă de viaţă care îi oferă adultului mijloace mult superioare de manipulare, inducere în eroare şi control. Victima nu are mijloace echivalente pentru a se apăra şi pentru a rezista. Nu există o egalitate a armelor.

Se „vorbeşte despre o „confuzie a limbilor”, pentru a marca diferenţa dintre expectanţa afectivă îndeobşte difuză la copil şi exigenţa foarte sexualizată a adultului. În vreme ce adultul, prin demersul său de seducere, cere şi aşteaptă de la partener satisfacerea unei dorinţe clar definite ca scop, obiect, finalitate, copilul, chiar şi atunci – sau poate mai ales atunci – când consimte sau provoacă, cere în primul rând tandreţe, un gen de afecţiune al cărei scop este mai curând o toropeală fericită decât diminuarea unei tensiuni sexuale, definite din punct de vedere genital.”[11]

Apoi calitatea autorului în raport cu victima, calitate care îi oferă acestuia o autoritate certă asupra victimei. În prima speţă autorul este partenerul actual al mamei, „tatăl vitreg”. Autoritatea sa este girată chiar de mama victimei (cu care aceasta are o relaţie bazată pe încredere), de relaţia dintre ei. Este partenerul mamei de câţiva ani, trăiesc împreună în aceeaşi locuinţă în care creşte şi minora[12]. Prin natura relaţiilor, autorul are practic acces permanent la victimă.

În cea de a doua speţă autorul ajunge să fie un apropiat al familiei victimei. Este adus în casă chiar de părinţii victimei care practic i-o încredinţează pe victimă pentru un timp pe care îl petrec singuri într-un spaţiu delimitat. Autoritatea este dată de faptul că autorul apare ca meditator - îi predă victimei lecţii de engleză  - şi de încrederea pe care i-o acordă părinţii victimei, persoane în care, la rândul ei, victima are încredere.

În a treia speţă autorul este antrenorul[13] echipei sportive din care fac parte victimele. Prin chair tipul de organizare specific mediului sportiv, antrenorul are implicit o poziţie de forţă. În timpul activităţilor sportive, autorul are practic un acces total la victime (în special în condiţiile de aproximativă izolare ale cantonamentului).

Comportamentul autorului. Comportamentul autorului înainte de primul act sexual propriu-zis este în prima speţă acela al unui tată grijuliu care se apropie treptat de victimă. În a doua speţă, al unei persoane venite din străinătate dornice să se integreze în ţara gazdă şi să-i înveţe limba, motiv pentru care se apropie de familia victimei şi de victima căreia îi face cadouri şi pe care o implică în diverse jocuri în timpul orelor de engleză. În a treia speţă, al unui educator dornic să le îndrume pe minore în viaţă şi să le suplinească golurile pe care le suferă în familie.

Urmează primul act de abuz sexual care, în prima speţă, decurge „firesc” dintr-o activitate casnică obişnuită, în a doua speţă din jocurile „didactice” sexualizate treptat iar în a treia speţă din activităţile conexe celor sportive (masaj).

Ulterior, pentru a-şi asigura prelungirea abuzului în timp, autorul deplasează responsabilitatea asupra victimei, creând o falsă complicitate. Prin elemente de seducţie (speţa a treia) sau prin vagi elemente de ameninţare sau şantaj (mai ales emoţional), uneori doar implicite (prima şi a treia speţă), autorul îi creează victimei sentimente de ruşine şi de vină şi îi impune tăcerea pentru o lungă perioadă de timp. Timp în care actele de abuz sexual continuă, se repetă.

Puteau, în realitate, victimele să opună rezistenţă, să spună nu / să refuze în mod eficient?

Victima în context:

Victimele sunt vulnerabile prin simpla raportare la diferenţa de vârstă faţă de autor (dublată de diferenţa de experienţă de viaţă), la calitatea acestuia în raport cu ele, la accesul pe care autorul îl are la ele, în zona lor de intimitate. Autoritatea autorului asupra victimei este de multe ori garantată involuntar chiar de persoanele în care victima are cea mai mare încredere, părinţii de exemplu. De aici starea mai mare de confuzie a victimei şi incapacitatea sau imposibilitatea de a reacţiona.

Cu toate ca victima este cea care se afla într-o poziţie de vulnerabilitate, ea devine în continuare de multe ori, paradoxal, victima a numeroase prejudecăţi. În multe situaţii din practica judiciară raportul agresor – victimă pare răsturnat în interpretarea elementelor cauzei.

Accentul se deplasează de pe analiza comportamentului concret al autorului, de pe interdicţiile pe care acesta le încalcă şi trece, greşit, asupra unei conduite nerealiste, desprinse din orice context concret, pe care ar fi trebuit să o aibă victima.

Se remarcă o tendinţă de a impune în amănunt o conduită „ideală” pentru victima minoră, un model teoretic care este artificial şi fals. Agresorul trece în planul doi. Responsabilitatea se deplasează spre victima iar  încadrarea faptei devine lejeră. Pentru comportamentul victimei se impun standarde teoretice (victima nu ar fi trebuit să se îmbrace aşa, victima a avut un comportament provocator prin vestimentaţie şi gesturi, victima, la vârsta ei, ar fi trebuit să ştie, victima nu ar fi trebuit să se afle acolo, victima nu a refuzat, victima ar fi trebuit să se opună, ar fi trebuit să spună mai repede, eu întotdeauna le-am spus copiilor mei cum să facă etc.). Conduita autorului este interpretată doar ca o reacţie la aceea (care nu corespunde modelului „ideal”) a victimei şi de multe ori interpretarea vizează doar un act de abuz sexual desprins din context, cu ignorarea contextului.

„Dacă legea cerea dovada că victima a opus rezistenţă la capacitatea ei maximă, legea modernă porneşte de la a considera că o astfel de rezistenţă manifestă şi insistentă, fizică şi verbală, nu este necesară dacă ea ar fi fost oricum inutilă sau ar fi fost de natură să conducă la o vătămare mai gravă. (...) instanţele sunt în prezent mai dispuse să analizeze totalitatea circumstanţelor în care s-a produs incidentul decât să se concentreze exclusiv pe conduita victimei. Legea modernă privind violul nu îi cere victimei să facă mai mult decât îi permit în mod rezonabil vârsta, forţa fizică, sănătatea şi toate circumstanţele în care s-a comis fapta. Victima nu trebuie să-şi exprime fizic sau verbal lipsa consimţământului, câtă vreme aceasta poate fi dedusă din comportamentul ei. (...)”[14]

Mediul în care trăieşte victima poate fi un element important.[15] Există medii unde autoritatea unui adult asupra unui copil este mult mai mare decât în mod normal. Există medii închise cu tradiţii rigide. Există medii unde violenţa de orice fel este un lucru obişnuit, banal. Acest aspect reprezintă un obstacol pentru victimă şi un mare avantaj pentru autor. Victima este, pe de o parte, practic paralizată în acţiunile ei şi, pe de altă parte, orice opoziţie a ei faţă de acţiunile autorului ar fi, evident, inutilă. Cui ar putea victima să-i ceară ajutorul? În acest context victima poate fi complet sau aproape complet lipsită de reacţie în faţa agresorului fără ca acest aspect să excludă constrângerea şi să reprezinte un consimţământ valabil.

Am întâlnit opinia că în anumite medii astfel de practici sexuale (cu minore sub 13 ani, de exemplu) sunt normale, obişnuite şi că, în consecinţă, nu putem vorbi despre viol. Consider că este un fals argument. În anumite medii este normal şi ca persoanele implicate într-un conflict să-şi facă singure dreptate cu cuţitul în mână. Încadrarea juridică rămâne omorul. În plus nu cred că astfel de practici „normale” în anumite medii trebuie impuse ca standarde în justiţie. Putem vorbi în cazul acestor persoane despre acumularea reală a unei experienţe de viaţă care să le permită să aprecieze gravitatea actelor în care sunt implicate? Sau, mai degrabă, despre persoane care, în astfel de medii, şi-au dobândit calitatea de victimă la o vârstă fragedă iar starea lor, în care rămân blocate, se prelungeşte în timp?

La aceste aspecte se pot adăuga elemente care ţin de accesul victimei la informaţii, la educaţie, de şcoală, de gradul de deschidere de care beneficiază, de posibilităţile reale de a ieşi în afara mediului ei. Precum şi aspectele care ţin de familia victimei, de modelele pe care le găseşte acolo, de sprijinul pe care îl primeşte. Orice carenţă în această zonă poate fi cunoscută şi exploatată de autor pentru a obţine controlul asupra victimei (a se vedea a treia speţă de mai sus).

O altă opinie pe care am întâlnit-o şi cu care, de asemenea nu sunt de acord, este aceea că, în prezent, dat fiind accesul facil la internet şi la reţelele de socializare, orice persoană are acces de timpuriu la numeroase informaţii, inclusiv din domeniul sexualităţii. În consecinţă o persoană poate exprima un consimţământ valabil, în cunoştinţă de cauză, la o vârstă mult mai fragedă decât în urmă cu ceva timp.

Abundenţa de informaţie oferită de internet nu reprezintă o educaţie autentică. Minorii nu au criterii de selecţie a unor informaţii de calitate. Informaţiile, de cele mai multe ori contradictorii, sunt de natură să accentueze starea de confuzie a minorilor şi să le creeze o imagine falsă asupra actului.

Aşadar, situaţia victimelor minore oscilează între lipsa de informaţie - subiect tabu (dacă nu vorbim înseamnă că nu există) şi avalanşa de informaţie de calitate îndoielnică şi confuză.

În plus, care sunt consecinţele abuzului asupra psihicului victimei şi asupra posibilităţilor ei de dezvoltare? Nu sunt astfel de traume mai degrabă specifice unor acte de violenţă?

Punând cap la cap elementele de mai sus[16], consider că, la o analiză atentă a contextului în care se petrec faptele de abuz sexual asupra minorilor, infracţiunea de act sexual cu minor îşi restrânge considerabil sfera de aplicabilitate. Redefinind violenţa şi constrângerea în raport cu studiile moderene, luând în calcul comportamentul autorului înainte de primul act de abuz sexual, cu ocazia primului astfel de act şi comportamentul său ulterior, precum şi raportul dintre autor şi victimă şi posibilităţile reale, concrete ale ale victimei de a se opune, faptele similare celor prezentate în cele trei speţe se încadrează fără dubiu în sfera infracţiunii de viol.

Incriminarea unor fapte reprezintă şi ea o chestiune de context. Care este contextul României de astăzi în care discutăm despre viol? Din păcate o lume încă rudimentară, dominată de prejudecăţi, de mentalităţi rigide, de toleranţă nejustificată faţă de violenţa intimă (fie că este vorba despre violenţă sexuală sau violenţă în familie), de tendinţa de a arunca asupra victimelor responsabilitatea şi ruşinea.

În contextul României de azi, cum ar trebui incriminat violul? Consider că ar fi utilă o reglementare aptă să creeze o practică judiciară mai lipsită de confuzie. Cred că ar trebui impusă o limită de vârstă (15 sau chiar 16 ani) sub care orice act sexual cu un minor să reprezinte, conform legii, viol, limită dublată de condiţia unei diferenţe minime de vârstă între victimă şi autor sau de condiţia unei vârste minime a autorului. De asemenea elementele de seducţie şi de inducere în eroare în contextul unui act sexual cu un minor ar trebui să se regăsească expres în sfera violului.

Cu siguranţă o astfel de reglementare nu va rezolva toate problemele şi nici nu va schimba dintr-odată toate mentalităţile. Dar cred că ar putea fi un impuls valoros pentru practicieni în luarea unor decizii. Primul pas dintr-un drum lung.

Articolul a fost publicat iniţial pe juridice.ro.


[1] Voi folosi termenul general de abuz sexual pentru a desemna toate infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuale comise asupra minorilor, urmând a distinge ulterior între viol / agresiune sexuală şi act sexual cu un minor.

[2] A se vedea în acest sens şi condamnările României la CEDO. Deşi sunt cauze mai vechi, nu s-au făcut progrese semnificative până în prezent.

[3] „Contrar a ceea ce agresorii susţin prima dată când sunt descoperiţi, abuzul sexual asupra copiilor nu este niciodată accidental/întâmplător, neplanificat/nepremeditat şi inofensiv.  În timpul tratamentului, agresorii descriu o serie de paşi cognitivi şi comportamentali care preced şi continuă pe parcursul procesului de agresiune:

  • se plasează ei înşişi într-o situaţie sau într-un mediu care să le permită să comită agresiunea;
  • îşi dezvoltă atracţia faţă de şi selectează/aleg un anumit copil pentru a-l abuza;
  • creează o anumită relaţie cu copilul sau cu familia acestuia;
  • desensibilizează şi dezarmează copilul şi familia lui;
  • sexualizează relaţia cu copilul şi îl abuzează;
  • menţin complicitatea şi tăcerea copilului şi
  • evită descoperirea lor şi cercetarea penală.

Abuzul sexual asupra copilului nu trebuie privit ca un act ci, mai degrabă, ca un proces… Este util de reţinut acest aspect avându-se în vedere numeroasele justificări oferite de agresori atunci când sunt prinşi şi credibilitatea de care se bucură. În realitate, timpul mediu pentru desfăşurarea comportamentului manipulator al agresorului în raport cu un copil este de cca 9 luni. Altfel spus, agresorul nu iniţiază imediat contacte sexuale sau intime, petrecând aproximativ 9 luni pentru a câştiga încrederea copilului.” (Rape Investigation Handbook – John O. Savino, Brent E. Turvey)

[4] Context = Concurs de împrejurări în care se produce un fenomen; condiţie; conjunctură; circumstanţă.  (NODEX 2002).

Context = ansamblu de circumstanţe care însoţesc un eveniment; conjunctură, situaţie specifică. (< fr. contexte, lat. contextus) MDN '00 (2000).

[5] Speţele în discuţie sunt construite pe baza unor elemente din speţe reale din practica Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (dosare instrumentate de procurorii criminalişti Alexandru Anghel şi Marian Truşcă). Autorii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi definitiv pentru infracţiuni de viol şi agresiune sexuală.

[6] Bernard Jolibert – Violenţa incestuoasă şi dezvoltarea copilului – în Violenţa – Aspecte psihosociale, volum coordonat de Gilles Ferreol şi Adrian Neculau

[7] Rape Investigation Handbook – John O. Savino, Brent E. Turvey

[8] Encyclopedia of Rape – Merril D. Smith

[9] Practical aspects of rape investigation – Robert Hazelwood, Ann Wolbert Burgess

[10] Din păcate, în practică se întâlnesc încă soluţii de netrimitere în judecată care motivează inexistenţa violului doar prin absenţa leziunilor fizice.

[11] Bernard Jolibert – Violenţa incestuoasă şi dezvoltarea copilului – în Violenţa – Aspecte psihosociale, volum coordonat de Gilles Ferreol şi Adrian Neculau

[12] Ar fi putut la fel de bine să fie tatăl natural, bunicul, unchiul sau un prieten de familie foarte apropiat.

[13] Poate fi vorba şi despre alte astfel de categorii: profesori, medici etc.

[14] Encyclopedia of Rape – Merril D. Smith

[15] Deşi mediul poate fi un factor care favorizează astfel de fapte, minorii care trăiesc într-un mediu în care au condiţii bune de dezvoltare pot deveni, la rândul lor, în anumite situaţii, victime.

[16] Care sunt exemple evident limitate, practica oferind o varietate mult mai mare de situaţii.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

11 Comentarii

Toader Aileanei
1.07.2021, 08:33:03

Toata stima pentru autor, pentru tema atinsa, extraordinar de bine, pentru efortul si initiativa sa. Aveti valoare stimate domn, va doresc sanatate si la cat mai multe articole!

-6 (24 voturi)
Zev Zevescu
1.07.2021, 12:01:35

Ce spune Toader mai sus. Argumentatie cogenta, rigoare, tot ce trebuie. Sper ca autorul sa mai scrie pe-aici.

-6 (14 voturi)
Iulian Arion
1.07.2021, 09:13:28

Va multumesc pentru articol. Romania nu este admisa in zona Schengen din cauza rezultatului nesatisfacator al combaterii criminalitatii. Niciodata un grup asa de mic precum judecatorii de la CCR, CSM, ICCJ, curtile de apel, nu au produs un asa de mare rau Romaniei. Pierderile de timp ale transportatorilor si cetatenilor care asteapta la frontiera sunt estimate intre 700 000 euro si 7 miliarde anual. Trebuie exclusi din magistratura, tot completul de judecatori de la Hunedoara care au achitat pradatorul minorei de 11 ani, pe motiv ca ea a consimtit si il vizita in tinuta vestimentara provocatoare. Excluderea trebuie facut in baza unui raport intocmit de CSM si prin emiterea actelor transmise pentru semnat, presedintelui. Revocarea judecatorilor de catre presedinte nu trebuie motivata. Este decizie finala si nu poate fi contestata la alta instanta. Presedintele este ales de catre cetateni, iar cetatenii sunt suverani in decizia majoritatii stabilita prin vot sau referendum. Idem pentru revocarile decise de parlamentari. Dupa revocare, judecatorul trebuie trimis in fata instantei de judecata pentru a fi judecat si condamnat pentru exercitarea cu rea vointa a atributiunilor de serviciu, producand consecinte deosebit de grave. Cerem: 1. Introducerea juratilor care sa decida prin vot majoritar vinovatia sau nevinovatia celui anchetat. 2. Aplicatii software in care avocatul si procurorul sa stabileasca punctul obligatoriu de decizie prin vot majoritar al juratilor, in scopul incadrarii faptei si stabilirii cuantumului pedepsei. 3. Oricarui condamnat penal sa i se interzica drepturile electorale pe o durata de 20 de ani de la ispasirea pedepsei. 4. Oricarui inculpat adus in fata instantei, sa i se verifice caracterul licit al averii, iar judecatorul sa decida confiscarea averii ilicite in baza directivei CE 42/2014, sub sanctiunea excluderii din magistratura atat a procurorilor cat si a judecatorilor. 5. Excluderea din magistratura trebuie sa fie regula sanctiunii nicidecum pensia speciala de 10 - 80 000 lei lunar. 6. Abolirea pensiei speciale si pensionarea inaintea implinirii varrstei de 65 de ani a magistratilor. 7. Incetarea platirii pensiilor tuturor specialilor care nu au implinit 65 de ani.

-5 (9 voturi)
gigi banateanul
1.07.2021, 12:38:31

A desfacut firul in patru ! Si cu ce folos ??! Acea etine indo-pakistaneza isi vinde copii in continuare nestigherita...ei spun ca au cutumele lor... La 12 ani deja e vanduta(maritata) o fetita din acea etnie...si normal ca incepe si ciocaneala, ca doar nu sta degeaba cu masculul in pat !!!! Dar noi tacem si pacalim Uniunea cu ce putem...Ei ne intreaba si noi mintim.... E complicat subiectul...Dar adevartii magistrati interpreteaza legea si in spiritul ei !!! Cred ca sunt majoritari cei ok si doar cei corupti ''gresesc'' sentintele....

-6 (14 voturi)
Zev Zevescu
1.07.2021, 13:08:02

gigi, inteleg argumentul cu etnia la modul statistic, dar, din pacate, fenomenul e mult mai raspandit. Cu alte cuvinte, si ‘albii’ fac magarii de gen. Doar citesti ziarele,nu? Iar autorul e procuror, el se uita la cazul in speta, indiferent de orice altceva, albi-negri-verzi-violet, nu conteaza. Educatia, interventia, orice actiune corectiva in afara cazului pur si simplu nu sunt treaba lui. A facut destul bine fiindca a pus pe hartie (ma rog, ecran) articolul asta, complet cu cazuistica ilustrativa. Mai departe vorbim de educatie, de servicii sociale (care, din pacate, cel putin in mediul online romanesc sunt asimilate strict cu ‘ajutoare’, ‘asistenta’, dar de fapt sunt - sau ar trebui sa fie - mai mult), si, cum foarte bine spune, de schimbari de legislatie.

-5 (13 voturi)

Vezi toate comentariile (11)

Modifică Setările