Despre a nu şti în psihiatrie. Note pe marginea cazului de la Braşov

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Florin Mircea Buliga, bărbatul din Braşov acuzat că şi-a ucis familia
Florin Mircea Buliga, bărbatul din Braşov acuzat că şi-a ucis familia

Cazul recent al bărbatului din Braşov care şi-a ucis familia a dat ocazia unui coleg de breaslă să arate ţării un anume fel de a fi psihiatru. Susţinând în totalitate punctul de vedere emis de Asociaţia Română de Psihiatrie şi Psihoterapie, aş vrea să formulez câteva idei despre poziţia psihiatrului în raport cu ceea ce ştie, dar mai ales cu ceea ce nu ştie.

Motivaţia pentru a scrie acest articol nu este cea de a lovi într-un coleg pe care de altfel îl respect pentru cunoştinţele sale profesionale, ci de a împărtăşi publicului opinia mea despre ce înseamnă un comportament etic în psihiatrie.

Motivaţia pentru a scrie acest articol a plecat şi de la amintirea unei discuţii pe care am avut-o cu ceva timp în urmă cu o rudă, pe marginea comportamentului unui alt psihiatru celebru la vremea lui care, în propriul show tv, diagnostica şi trata tot felul de oameni, uneori cu ajutorul magicienilor şi paranormalilor. Într-unul din episoade, domnul doctor cu pricina invitase în platou un bărbat căruia îi adresa cuvinte injurioase, spunându-i că pute şi că îi este scârbă de el, în ideea că astfel confruntat, omul îşi va corecta singur bubele psihice pentru care ceruse ajutor. Întrebându-mi ruda ce crede despre ce a văzut, am fost şocat să înţeleg că impactul a fost mai mult pozitiv şi că, în lipsă de termen de comparaţie, “am crezut că aşa se face la psihiatrie”.

Mă tem că, în lipsă de termen de comparaţie, mulţi români vor crede că la psihiatrie punem diagnostice fără să vedem pacientul sau că facem rămăşaguri despre cauzele apariţiei unor comportamente. Mă tem că mulţi români din cei care au privit intervenţiile colegului se vor aştepta ca vizita la psihiatru să semene cu un examen de la mare distanţă, cu raze X al psihicului, în urma căruia doctorul va şti tot ce este de ştiut despre ei şi problemele lor, chiar înainte ca ei să fi deschis gura. Şi că această poziţie atotputernică şi omniscientă este de necontestat.

În suferinţă, oamenii sunt vulnerabili şi caută certitudini. Unii speculează această vulnerabilitate în folosul propriu.

Psihiatria este departe de a fi o ştiinţă precisă. Deşi operează cu uneltele ştiinţei, psihiatriei îi lipseşte o teorie explicativă asupra majorităţii problemelor psihice. Cunoaştem mecanisme, fără a cunoaşte cauze. Psihiatriei îi lipseşte ceea ce orice altă ramură medicală posedă: analize medicale capabile să identifie obiectiv o boală. Deşi se fac încercări în acest sens, nu suntem în situaţia de a preleva o mostră de sânge şi a formula un diagnostic. Tot ce avem este simţul clinic al unui medic cu mai mult sau mai puţină experienţă şi nişte criterii pe care oricine le poate găsi pe google. Suntem de asemenea departe de a prevedea cu oareşce certitudine felul în care o boală va evolua la un anumit pacient. Lista lipsurilor acestei Cenuşărese a disciplinelor medicale poate continua şi există mişcări puternice de contestare a autorităţii în numele căreia psihiatrii din întreaga lume numesc bolnavi şi tratează oameni, uneori chiar şi împotriva voinţei lor. Este mai uşor a afirma ce nu ştie un psihiatru, decât ce ştie. Tocmai de aceea, este periculoasă (şi neadevărată) poziţia de autoritate infailibilă.

În experienţa mea de psihiatru şi psihoterapeut de cabinet mă confrunt adesea cu situaţia în care un om caută la mine răspunsuri şi este dispus să le accepte, în primul rând pentru că se aşteaptă să le posed, dar mai ales pentru că orice răspuns este mai uşor de dus decât a nu şti de ce se întâmplă ce se întâmplă. În suferinţă, oamenii sunt vulnerabili şi caută certitudini. Unii speculează această vulnerabilitate în folosul propriu. Televiziunile de exemplu şi nesfârşitul lor şir de experţi. Ne minunăm că unii pot accepta că explicaţia problemelor lor stă în faptul că cineva le-a făcut vrăji sau că neliniştile care îi macină sunt efectul păcatelor, diavolilor sau voinţei divine, dar uităm că a avea orice răspuns e mai suportabil decât a nu avea niciun răspuns la întrebarea pe care o rostim cu toţii din momentul când putem pune laolaltă primele cuvinte şi până închidem ochii. Întrebarea aceasta este – de ce? De ce există durere? De ce înnebunesc oamenii? De ce mi se întâmplă mie? De ce există rău? De ce murim?

În situaţia de la Braşov, întreaga ţară a fost traumatizată de un caz de o violenţă extremă, aparent lipsită de noimă. Toţi am fi vrut să ştim de ce. Cu toţii aveam nevoie de certitudini, pentru că sunt mai suportabile decât nimicul. Consider că rolul psihiatrului şi al psihoterapeutului este să caute să facă suportabilă insuportabila absenţă a certitudinilor. Să ducă povara necunoaşterii răspunsului la aceste întrebări privind natura umană. Să caute împreună cu celălalt, cel pe care îl numim pacient sau client, o cale de a concepe existenţa în ciuda absenţei certitudinilor. Orice altceva se înscrie undeva în intervalul larg cuprins între iluzie (care este amăgire de sine) şi escrocherie (amăgirea celuilalt).

A nu şti atunci când toate speranţele pacientului sau familiei sale se îndreaptă spre tine, când camera şi ochii unei întregi naţiuni aşteaptă un răspuns din partea ta este un act dificil de onestitate şi asumare a propriei vulnerabilităţi.

Nu ştim de ce ajunge cineva să comită o asemenea crimă. Chiar şi după cele mai atente şi competente teste psihiatrice şi psihologice, misterul va rămâne de nepătruns. Este posibil ca poeţii şi artiştii să poată a se apropia mai mult de natura misterului decât o vor putea face doctorii vreodată. La întrebarea dacă eu sau altul suntem în stare să facem o asemenea crimă răspunsul este probabil că da, în anumite circumstanţe extreme, dar nu vom şti cu siguranţă niciodată şi dacă vom şti va fi deja prea târziu.

A nu şti nu înseamnă o nepăsătoare ridicare din umeri. A nu şti atunci când toate speranţele pacientului sau familiei sale se îndreaptă spre tine, când camera şi ochii unei întregi naţiuni aşteaptă un răspuns din partea ta este un act dificil de onestitate şi asumare a propriei vulnerabilităţi. Şi în această vulnerabilitate asumată, pacientul îşi descoperă (şi acceptă) propria vulnerabilitate şi lipsă de control asupra a ceea ce numim de obicei soartă. 

***

Comunicatul Asociaţiei Române de Psihiatrie şi Psihoterapie

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite