Despre oameni mici, cu bani, şi oameni mari, fără

„Dacă ceva o să lipsească la muncă, la cine crezi că o să se uite primul?”. Din cei 50 de ani de muncă, tatăl meu a petrecut 40 de ani în acelaşi loc. A început ca muncitor docher în port şi, în ciuda celor 7 clase ale sale, a ieşit la pensie ca responsabil încărcări - descărcări. Îi trecea prin mână toată marfa pe care România o trimitea la export prin portul de la Galaţi şi semnătura lui era precum pecetea lui Sfântu’ Petru.

Singurele lucruri cu care venea, din când în când, acasă erau guma de mestecat şi „sucul cu paiul”. Şi mai rar, accepta câte un pachet de ţigări ce era folosit pentru a îndulci relaţiile dintre mama şi doctori, atunci când mergea cu noi la nu ştiu ce consult. În rest, nimic, absolut nimic chiar dacă noi, destul de rar, experimentam sentimentul de foame.

Mai de toţi colegii lui de muncă, şi de toţi cei ce îl cunoşteau, era considerat „prost” pentru că nu „se descurca” aşa cum o fac ei. Cei cu o funcţie similară, şi cu un acces identic la toate zonele de decizie, reuşiseră să obţină averi considerabile în urma „afacerilor” făcute cu vaporenii dar, mai ales, ca urmare a „măsluirii” unor acte contabile şi de expediţie. Toată lumea din întreprindere ştia ce se întâmplă, însă nimeni nu vorbea despre acest lucru. Să facă ceva în sensul de a opri, nici măcar nu se punea în discuţie.

El lua doar salariul, la sfârşit de lună. Toată lumea din jurul nostru era sigură că are o mulţime de bani ascunşi în saltea şi, de câteva ori, a fost chemat la Miliţie să dea declaraţii. Venea acasă trist şi nu vorbea cu orele. Nu a schimbat nimic la felul lui de a fi pentru că ştia că dacă intra în cârdăşie cu ei, el, ţiganul, ar fi fost, în cazul de nevoie, ţapul ispăşitor. Ştia că reţelele lui de influenţă erau prea mici şi mai ştia că ar fi trebuit să se uite în oglindă seara şi să trăiască cu ce a făcut ziua. El fusese învăţat că tot ceea ce obţine în viaţă trebuie să o facă prin muncă cinstită şi la fel îşi învăţase şi proprii copii. Ştia că tot ceea ce ne oferise nouă era mult mai important decât banii, însă invidia şi supărarea tot îl chinuiau.

După ce a ieşit la pensie, după `89, era din ce în ce mai supărat. Vedea foşti colegi de-ai lui cum cumpărase, cu banul jos, vechea întreprindere şi cum nimeni nu îi întreba de unde au banii. Atunci a fost prima dată când l-am auzit înjurându-se, dându-le dreptate celor care îl considerau prea prost pentru că a „stat cu mierea pe degete şi nu a băgat în gură”. Vedea copiii celorlalţi cum merg la meditaţii, se înscriu la facultăţi private cu taxă (destul de mare), pornesc afaceri şi „sunt oameni” şi ne vedea pe noi cum ne zbăteam să scoatem „sărăcia din casă”, muncind de două ori mai mult decât ceilalţi. Se învinovăţea că nu a „fost bărbat când a trebuit” şi, de multe ori, îl auzeam plângând când nu putea să ne susţină aşa cum şi-ar fi dorit.

Eu ştiu că ce a făcut el în timpul vieţii ne-a format şi pe noi, copiii. Ne-a învăţat ce înseamnă cinstea, onoarea, demnitatea, munca, meritocraţia şi intelesul sintagmei ”să fii bărbat”. Ştiu că dacă el nu făcea ceea ce a făcut, noi nu am fi ştiut ce înseamnă să strângi din dinţi, să te baţi cu limitele tale, să „înveţi să fii mic pentru a deveni mare”, să ţii cont de cei din jur şi să lupţi pentru principiile tale. Ştiu că dacă el ar fi cedat tentaţiei, am fi avut mai multă mâncare, însă am fi fost mai mult mai mici, ca oameni!

Zilele astea văd mulţi oameni cu funcţii mari care au mâncare, nu au demnitate şi luptă, cu mijloace mizere, să rămână în libertate. Şi îl apreciez, şi mai mult, pe tata!