Despre „sindromul pet”, la adultul muntean

Recentul studiu GfK privind consumul de bere în România ne aduce veşti liniştitoare: evoluăm încet dar sigur în clasamentele europene, chiar dacă pentru acest produs acciza a crescut cu 10% în 2013 şi chiar dacă trebuie să muncim de cinci ori mai mult decât confraţii din Uniune, ca să ne permitem o halbă.

De-a dreptul impresionantă este atitudinea muntenilor adulţi: 80 % dintre ei nu-şi trădează pasiunea cu nici un chip, iar, fix în clipa asta, dacă dai buzna, în două frigidere munteneşti din trei poţi găsi câteva recipiente brumate.  Însă informaţiile care m-au făcut să mă simt de-a dreptul mândru au fost altele: special pentru români au fost inventate bidoanele de plastic-peste 50% dintre noi beau bere livrată la pet. Dacă ţin bine minte, primele pet-uri au fost de 1,5 litri, curând au apărut cele de 2 litri, apoi promoţiile la 2,5 litri (care au şi consacrat pe piaţă butelca respectivă) şi, în sfârşit, unul dintre producători a dat lovitura cu pet-ul popular de 3 litri. Surse din piaţă susţin că se aşteaptă, cu gurile căscate, bidonul de 5 şi canistra de 10. Este limpede ca berea că, pentru noi, a bea ieftin şi mult reprezintă unul dintre  reperele perfecţiunii. Dintre europeni, doar noi am reuşit să înlocuim raportul preţ/calitate, prin care măsoară de obicei cumpătarea, cu cel pantagruelic de preţ/volum. „Mai mult”-ul devine astfel aproape sinonim cu „mai-bine”-le. Fără îndoială, aici avem de-a face cu un refex al sărăciei prezente sau al unui complex de strivire, moştenit din vechime. Limba română însăşi stă mărturie: „mult şi bine” înseamnă „degeaba”, „inutil”, „la Sfântu-Aşteaptă” sau la „Paştele cailor”. „Mult şi prost” a fost, timp îndelungat, măsura normalităţii. Pe vremea lui Ceauşescu, când „mult”-ul devenise aproape imperceptibil, chiar a fost luată peste picior în folclorul urban: „decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost”. Dar exemplele pot continua. Ca să atingem senzaţia de saţietate, încă obişnuim să mâncăm felurile principale cu „balasturi” notabile, alcătuite din pâine sau mămăligă. Am înregistrat performanţe mondiale cu cea mai mare sarma şi cu cel mai lung cârnat. O casă mare, cu multe camere, e un simbol al bunăstării. Patriotismul ni-l măsurăm cu un drapel de şapte hectare. Dacă şefii remarcă faptul că stăm (sic!) la serviciu mult peste program, vor gândi neapărat că muncim bine. Pătruns de lecţia lui Nichita, care îi îndemna pe tinerii poeţi să scrie „cărţi-Gillette”, subţiri adică şi bune, am fost surprins să constat că, la târgurile de specialitate, se cumpără cu nesaţ tomuri portabile, în limba engleză. Etc. În final, pentru cârcotaşii care vor avea j’de mii de obiecţii la cele de mai sus, mărturisesc: sunt muntean, tocmai am terminat de scris o carte de peste 400 de pagini şi, de când mă ştiu, asezonez mitocăneşte ceafa de porc cu cartofi prăjiţi, cu vreo cinci chifle şi cu bere. De care? La pet, evident!