Despre spectacole şi individualism

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Trăim într-o lume în care viaţa privată şi viaţa publică sunt în continuu în competiţie, fără vreo victorie completă care să stabilească cum stau lucrurile cu noi. Fiecare trebuie să decidă. Depinde de noi să căutăm să învăţăm despre situaţia noastră şi despre problemele cărora trebuie să le facem faţă. Competiţia dintre talentele care ne distrag şi ideile serioase despre vieţile noastre ca oameni şi cetăţeni noi o arbitrăm.

Există spectacole în spaţiul public românesc care amuză iubitorii de mâncăruri sau de muzică, cazuri în care cei superiori îi servesc pe cei inferiori şi sunt răsplătiţi pentru asta. Inegalitatea vizibilă în excelenţa atrage atenţia democraţiei. Poporul vrea să vadă şi să audă talente rare, naturi impresionante prin puterile lor, chiar dacă nu sunt disponibile tuturor şi arată felul în care nu suntem toţi egali. În fond, cultul celebrităţii arată o parte a unei puteri anti-democratice: Erotismul.

Există şi spectacole lipsite de acest fel de frivolitate, care promovează o versiune vulgară a iluminismului--spectacole care pretind să răsplătească oamenii superiori nu în ce priveşte frumuseţea, ci cunoaşterea. Şi acestea sunt tolerabile democraţilor--şi în România, şi aiurea. De ce? Când auzim vreun cântăreţ talentat, muzica ne face plăcere. Nimic similar nu poate fi spus despre individul care cunoaşte numele vreunei capitale străine sau al unei boli exotice. Poate că este ceva de felul circului sau al videoclipurilor cu pisici sau câini cu abilităţi rare. Este ceva năstruşnic la mijloc...

Într-un sens neobişnuit, aceste spectacole au legătură cu dreptatea. Aşa stau lucrurile cu toate concursurile, se pare: Cel mai bun câştigă. Părem să credem că după natură unii oameni sunt mai buni decât restul la o activitate sau alta şi că este natural să se dedice acestei activităţi. Mai mult, părem să credem că este în ordinea lucrurilor ca aceşti oameni să fie aplaudaţi sau răsplătiţi--publicul pare să le datoreze atenţie, o atenţie pe care le-o acordă de bună voie. În acest fel, inegalităţi de varii feluri sunt recunoscute. Implicaţiile politice sunt discret promovate--ambiţiile sunt educate în acest fel să se îndrepte spre aplauze şi faimă.

Fără să iasă la vedere, o opinie acţionează aici, o opinie despre cum cei mulţi şi cei puţini se înţeleg, despre relaţia dintre banal şi excepţional. Îndeobşte, ne gândim la dreptate ca o formă de egalitate: Toţi oamenii trebuie trataţi la fel de legi, cu indiferenţă faţă de diferenţele lor, care ţin de viaţa privată, ni se spune, şi nu au o putere sau relevanţă publică. Dar există şi o formă de justiţie care are legătură cu inegalitate: Toţi oameni să primească ceea ce merită. Oriunde avem concursuri, meritul devine un criteriu ierarhic, care diferenţiază oamenii şi subliniază sau creează inegalităţi.

Aceste spectacole au limite: Nu au nici autoritate şi nici nu sunt edificatoare. La sfârşit, cei mulţi şi cei puţini rămân mai mult sau mai puţin neschimbaţi, de asemenea relaţia dintre ei. Dar există spectacole care par identice, dar nu sunt--filmele şi muzica populară, care educă tinerii într-un fel mai puternic decât educaţia pe care o primesc în şcoli sau în familie. Muzica descrie plăceri şi suferinţe, speranţe şi frici--şi în acelaşi timp trezeşte pasiunile. În cazul muzicii, nu suntem numai spectatori, ci şi participanţi. Asta este posibil pentru că puterea muzicii stă în faptul că afecteazp partea noastră iraţională. În cazurile extreme, anumite forme de muzică formează nu fani, ci fanatici--culte.

Aceste spectacole sunt competiţia directă a intelectualilor, acei cetăţeni care vorbesc în numele binelui public şi al umanităţii. Ştim toţi, intelectualii pierd mai mereu în această competiţie. Autoritatea binelui public nu este legal recunoscută şi nu are putere asupra democraţilor decât dacă democraţii consimt. Muzica amuţeşte audienţa sau o trezeşte să repete pasional refrene--intelectualii sunt creaturi slabe, care depind de bunăvoinţa şi bunele maniere ale audienţei. Aceasta este soarta apelului prin argumente către idei. Comunitatea spontan formată la altfel de spectacole este mult mai greu de format în cazul acesta, pentru că aici este vorba de opinii despre lucrurile importante--şi opiniile prin natura lor sunt contestabile şi duc la conflicte.

Discuţiile despre binele public şi despre forma politică a umanităţii--cetăţenia--depind deci de o educaţia prealabilă care să predispună oamenii să asculte măcar de intelectualii prestigioşi. Asta este dificil pentru democraţi, pentru că fiecare este propria sa autoritate în ce priveşte binele public şi cetăţenia. Poate că ceea ce condamnă intelectualii este slăbiciunea lor--ce rost au discuţiile despre binele public cu oamenii care nu au putere? Ce ar putea oamenii învăţa de la unii cu nimic mai puternici decât ei înşişi? 

Lumea noastră modernă este plină de scriitori şi de teorii. Premii şi audienţe răsplătesc activităţile intelectuale. Aceşti oameni au o influenţă foarte mare asupra politicii şi legii şi societăţii. Intelectualii creează mişcări politice şi inspiră revoluţii. Binele şi răul care au ieşit din activitatea nemaiîntâlnită a intelectualilor compun cel mai neobişnuit fenomen politic al secolului douăzeci. Influenţa intelectualilor nu este evidentă în felul în care alegerile sau războaiele sunt evidente. Dar toată lumea a auzit de ideologie şi de propagandă.

Vă mai dau un exemplu. Astăzi, suntem aproape toţi condamnaţi să trăim vieţi pline de jargoane care nu ne privesc şi ale căror origini nu le cunoaştem. De fapt, am ajuns să fim nevoiţi să ne găsim identităţi şi să ne creăm stiluri de viaţă, să ne definim o individualitate şi să ne alegem valori--toate aceste lucruri sunt creaţii răspândite de intelectuali. Jargoane academice de economie sau psihologie ies din gurile copiiilor! Suspectez că tocmai aceste feluri de gândire au distrus influenţa intelectualilor: Toate aceste idei, de la stilul de viaţă la subconştient distrug posibilitatea binelui comun şi deci a spaţiului public în care cetăţenii dezbat binele comun.

Din perspectiva vieţii politice, toate aceste identităţi şi alegeri sunt private--încurajează un individualism incapabil de asociaţii publice pentru a atinge scopuri comune. Chiar şi intelectualii au ajuns să servească acest abandon al vieţii publice. Arta asociaţiei este antidotul pentru această atomizare socială. Este un mister, cum poate fi introdusă acolo unde nu există sau nu este dezvoltată. Unele popoare o au, majoritatea nu. Tot ce pot spune cu oarecare certitudine este că discuţia despre treburile de interes public este o contraparte în conversaţie a acestei arte a asociaţiei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite