Despre stigmatizarea bolnavilor în România. O paralelă între persoanele infectate cu HIV/bolnave de SIDA şi cele infectate/afectate de SARS-CoV-2

După declararea infecţiei cu SARS-CoV-2 pandemie de către OMS (11 martie a.c.) şi instituirea stării de urgenţă în România (16 martie a.c.), odată cu pachetul de măsuri de distanţare fizică, izolare şi carantinare, pe fondul fricii şi a panicii care a cuprins o parte a populaţiei, au apărut şi primele cazuri de persoane infectate sau suspecte de infecţia cu noul coronavirus agresate de membrii comunităţii din care fac parte.

Printre primele cazuri mediatizate de agresiune s-a numărat şi cel al asistentei medicale de la un Spital de Boli Infecţioase, mamă a doi copii, căreia vecinii i-au aruncat clor pe uşă, i-au refuzat intrarea în magazinul de la parterul blocului unde locuia, au agresat-o verbal şi, într-un final, au reclamat-o la poliţie pe motiv că prezintă risc de a contacta infecţia cu SARS-CoV-2 şi de a o transmite în comunitate. Asistenta medicală a fost nevoită să-şi mute copiii în altă parte pentru a nu suferi oprobriul vecinilor din blocul în care locuieşte. Au fost cazuri de oameni, mai ales cei reveniţi din străinătate, agresaţi în mod nejustificat de alte persoane care nu cunoşteau statutul lor (infectaţi sau suspecţi) în raport cu infecţia cu noul noul coronavirus. La tratamente umilitoare au fost supuşi şi oamenii care provin din grupuri sau comunităţi vulnerabile, afectate de sărăcie şi deprivare materială, persoanele vârstnice. Cetăţenii români reveniţi în ţară, mai ales cei din comunităţile de romi cărora le-au fost aplicate măsuri de izolare şi carantină, au fost identificaţi şi etichetaţi social.

Suspiciunea, teama, panica, incertitudinea privind infecţia cu SARS-CoV-2 (originea virusului, transmiterea, tratamentul, consecinţele medicale, sanitare, economice şi sociale, managementul crizei sanitare), au tulburat opinia publică şi aşa asaltată de o infodemie de fake news (exces de informaţii, dezinformare, manipulare, mituri urbane, conspiraţii). Toate acestea fapte creează terenul fertil pentru apariţia unor fenomene precum stigmatizarea, discriminarea, marginalizarea şi excluderea socială. În cele ce urmează, mă voi referi la stigmatizare, analizând acest fenomen printr-o paralelă între persoanele infectate cu HIV/ bolnave de SIDA şi persoanele infectate/ afectate de SARS-CoV-2.

În Grecia antică, stigmatul se referea la un semn, mai ales fizic, distinctiv purtat de anumite persoane: prizoneri de război, sclavi, trădători, persoane condamnate. În momentul în care o persoană era identificată şi etichetată ca atare devenea discriminată în raport cu ceilalţi, marginalizată, exclusă din comunitate. Stigmatul este asociat cu o faptă reprobabilă, cu anormalul, cu devianţa, cu ceva rău, cu pedeapsa. Cu toate acestea, stigmatul nu este o etichetă pe care cineva o poartă definitiv. Ceea ce este stigmatizat, adică considerat dezonorant, ruşinos, periculos într-o societate, în alta poate fi considerat un fapt normal. Prin anii ’90 ai secolului trecut, persoanele seropozitive (infectate cu HIV/ bolnave de SIDA), precum şi familiile lor au trebuit să înfrunte practicile discriminatorii ale celor care considerau că simpla prezentă a acestora în comunitate (şcoală, locul de muncă, spital) reprezintă o ameninţare pentru sănătatea, siguranţa şi ordinea publică.

Stigmatizarea depinde de normele, valorile, principiile, cutumele şi legile care guvernează viaţa unei comunităţi/ societăţi la un moment dat. Oamenii devin purtătorii stigmatului nu neapărat pentru că au atentat la viaţa celorlalţi sau pentru că au încălcat o lege anume, ci pentru simplul motiv că aparţin unei rase, etnii, religii, pentru că au anumite probleme de sănătate sau pentru că au preferinţe sexuale diferite faţă de ceea ce majoritatea consideră normal din punct de vedere social. Stigmatul poate fi un semn vizibil precum consecinţa unei boli (ex: lepra) sau invizibil cum ar fi asumarea unei practici/ credinţe/ concepţii aflată în dezacord faţă de părerea majorităţii.

Sociologul francez Émile Durkheim a fost printre primii cercetători ai stigmatului social. Chiar într-o societate de oameni exemplari, sustine Durkheim, în care nu sunt cunoscute infracţiuni sau alte fapte deviante, orice act, gest sau manifestare poate fi considerată la un moment dat ca fiind o greşeală sau o abatere de la norma generală şi, în consecinţă, poate fi judecată şi pedepsită. Un alt sociolog influent în secolul XX, Erving Goffman, a descris stigmatul ca un fenomen prin care un individ cu o anumită particularitate (caracteristică) este discreditat şi respins de societate. Potrivit lui Goffman, stigmatizarea este un proces social prin care reacţia comunităţii/ societăţii faţă de individul-purtător al stigmatului conduce în ultimă instanţă la transformarea identităţii acestuia. O persoană confirmată ca fiind seropozitivă (infectată cu HIV) şi care devine stigmatizată va fi afectată în timp de modul în care ceilalţi/ comunitatea/ majoritatea se raportează la situaţia sa. Stigmatul social schimbă în mod radical felul în care oamenii sunt percepuţi, dar şi modul în care se auto-percep. Chiar dacă atitudinea negativă (devalorizarea, dezaprobarea, descurajarea, marginalizarea) se diluează în timp datorită schimbării normelor, valorilor sau a legilor, prejudicile produse persoanelor afectate pot fi iremediabile.

O dată pusă pecetea stigmatului faţă de o persoană anume, intră în funcţiune o serie de mecanisme psihosociale care modifică comportamentul individual şi social. Prima fază în procesul de stigmatizare este identificarea persoanei/ grupului de persoane care posedă caracteristici diferite de cele ale majorităţii. Apoi, intervine tratarea inegală şi discriminarea acestora în raport cu ceea ce este considerat normal, dezirabil din punct de vedere social. În această fază se produc prejudicii psihice, sociale, fizice asupra persoanelor care poartă „eticheta” socială şi care sunt percepute ca având un handicap în raport cu restul societăţii. Stereotipurile, acele idei fixe, rigide şi exagerate, precum  şi prejudecăţile care ţin de atitudinea negativă a majorităţii intră anume în funcţiune pentru a justifica social discriminarea persoanelor stigmatizate. Astfel, purtătorii stigmatului social devin devalorizaţi, dezavantajaţi, marginalizaţi sau excluşi sociali. Erving Goffman consideră că, în momentul în care identitatea socială reală a persoanei/ grupului stigmatizat este evacuată şi înlocuită cu o identitate socială virtuală, procesul de stigmatizare este complet.  

O lungă perioadă de timp, persoanele infectate cu HIV/ bolnave de SIDA şi familiile afectate de această problemă de sănătate au  trebuit să facă faţă stigmatizării şi fenomenelor asociate acesteia. Infecţia cu HIV/ boala SIDA a fost asociată cu comportamente considerate imorale precum relaţiile sexuale cu parteneri multipli, prostituţia, homosexualitatea, consumul de droguri. Regimul comunist a negat existenţa acestei boli în societatea multilateral dezvoltată, considerând că doar capitalismul „imoral” şi „degradant” este asociat cu astfel de practici sociale. După 1990, şi în România au apărut numeroase cazuri de persoane infectate cu HIV/ bolnave de SIDA, majoritatea tineri şi copii, având ca principală cauză de transmitere instrumentarul medical infectat cu virusul imunodeficienţei umane. Chiar dacă în timp s-a recunoscut şi acceptat faptul că aceste persoane nu erau „vinovate” pentru contactarea infecţiei cu HIV, oamenii au dezvoltat atitudini şi comportamente de respingere şi marginalizare pe motiv că se puteau infecta la rândul lor. Necunoaşterea cauzelor şi mecanismelor de transmitere a acestei infecţii, lipsa de informaţii şi educaţia precară au stat la baza procesului de stigmatizare a persoanelor seropozitive. Cazurile de copii seropozitivi respinşi şi excluşi din colectivităţile şcolare au umplut multă vreme paginile ziarelor. Tinerii infectaţi cu HIV/ bolnavi SIDA au fost discriminaţi sau respinşi la angajarea în muncă. Să ne reamintim de cazurile de medici care au refuzat asistenţa medicală unor persoane seropozitive care aveau nevoie mai ales de tratamente chirurgicale de teama infectării personalului medical. Persoanele infectate cu HIV şi familiile lor afectate de această problemă medicală au fost supuse umilinţei, calomiate şi respinse de comunitate. Multă vreme nici măcar confidenţialitatea diagnosticului infecţiei cu HIV/ boala SIDA nu a fost păstrată, încălcându-se orice normă de etică medicală, precum şi drepturile persoanei la viaţa privată. Conform unui studiu sociologic comandat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), dat publicităţii în septembrie 2015, 64% dintre respondenţi considerau că persoanele seropozitive erau discriminate mult şi foarte mult în societate, urmate de persoanele dependente de droguri (58%), persoanele cu probleme psihice (56%), persoanele cu dizabilităţi fizice (54%).

Prin raportatea la stigmatizarea persoanelor infectate cu HIV/ bolnave de SIDA, nu putem vorbi încă despre un fenomen asemănător în cazul persoanelor infectate sau suspecte de SARS-CoV-2, însă sunt semne sociale ale manifestării unor fapte de respingere şi marginalizare a acestora. La început, au fost cazuri de medici care au refuzat să lucreze şi/ sau au demisionat de la atribuţiile lor, infricoşaţi de pericolul infecţiei cu SARS-CoV-2. Măsurile de distanţare fizică, izolare şi carantină amplifică atitudinile de dezaprobare, sancţionare şi respingere a persoanelor suspecte de infecţia cu SARS-CoV-2. În acelaşi registru se înscrie şi tendinţa de raportare (denunţare) şi sancţionare a acelor persoane pe motiv că nu poartă măşti de protecţie în locurile publice, deşi informaţiile privind eficienţa acestei practici sunt controversate. Persoanele vârstnice şi cele care au boli cronice sunt deja supuse unor practici discriminatorii, justificate într-o oarecare măsură de necesitatea măsurilor de prevenire şi transmitere a infecţiei cu SARS-CoV-2. Persoanelor care prezintă cele mai mici simptome (febră, răceală, rinoree) asemătoare infecţiei cu noul coronavirus le este refuzat din start accesul în spaţiul public. În momentul de faţă, populaţia nu are acces la serviciile medicale, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, în care viaţa le este pusă efectiv în pericol. Aproape tot sistemul medical este focalizat pe tratarea infecţiei cu SARS-CoV-2. Deocamdată, suntem în faza în care teama, suspiciunea şi sancţiunea creează premisele identificării şi dezaprobării sociale a persoanelor infectate/ suspectate de infecţie cu SARS-CoV-2. Însă, până la înlocuirea realităţii sociale cu o realitate virtuală nu va mai trece mult timp.

Referinţe bibliografice:

• Bulai, Alfred (1988), „Stigmat”, în C. Zamfir & L. Vlăsceanu, Dicţionar de Sociologie, Editura Babel: Bucureşti, pp. 603-604.
• Durkheim, Ėmile (2002), Regulile metodei sociologice, Editura Polirom: Iaşi.
• Goffman, Erving (1963), Stigma: Notes on the management of spoiled identity. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
• Surdu, Laura (2010), „Mecanismele de deconstrucţie a stigmatizării, în cazul romilor din România”, în revista Calitatea Vieţii, XXI, nr. 1–2, 2010, p. 51–70.