Despre vanitate și prostie

Primesc zi de zi, ceas de ceas și în proporţie de masă cărţi, reviste, printuri și chiar manuscrise de la, mai mult sau mai puţin, necunoscuţi.

Aproape fără excepţie, rod al vanităţii auctoriale, fără umbră de talent sau măcar de inteligenţă artistică. Nu mă pot plânge nici de lipsa unor scrieri datorate unor autori, mai mult sau mai puţin, cunoscuţi, suferind de aceleași păcate. Există totuși o deosebire între unele și altele: aceea dintre vanitate și prostie. E ciudat să constatăm că veleitarii sunt mai degrabă vanitoși decât proști. Prostia pare rezervată autorilor cu pretenţii. Mă voi mărgini să exemplific cu aceștia din urmă. Cei dintâi mă copleșesc prin număr. Se știe că boala și moartea lui Eminescu au dat naștere unei  veritabile industrii hagiografice, ceea ce n-ar fi rău în sine, dacă multe dintre „contribuţii" n-ar fi stupide. Bunăoară, acelea ale lui Cernăianu și compania care susţin teza absurdă că marele poet a fost perfect sănătos și a ajuns la spitalul de nebuni ca urmare a unei cabale liberale, orchestrate, nici mai mult, nici mai puţin, decât de Maiorescu. Partizanii tezei nu sunt neinformaţi, ci, iertat să fiu!, proști. Era destul să se întrebe cum de niciunul dintre apropiaţii lui Eminescu, între care Caragiale și Slavici, nu și-a dat seama că e vorba de politichie și nu de boală. Și să nu fi protestat public contră scandalului care făcea din Eminescu un deţinut politic. O prostie savantă a fost, cu jalnice consecinţe ideologice, protocronismul. Nu doar că e rodul unui naţionalism á outrance, și, încă, pe placul lui Ceaușescu, dar mai e și o idee complet falsă, fiindcă priorităţile sunt, în artă, încă și mai neimportante decât în știinţă.

Mi-a mai venit sufletul la loc citind cartea la care mă refeream și în articolul de acum o săptămână și anume aceea de convorbiri între Jean-Claude Carrière și Umberto Eco. Un capitol întreg e consacrat prostiilor de felul celor de mai sus. Care va să zică, prostii savante. Eco se declară mare amator de astfel de lucruri, erori, falsuri sau teze neștiinţifice, de care e presărată istoria intelectuală. Pe lângă exemplele date de el, ale mele pălesc în stupiditate. Merită să reproduc câteva. Un reputat profesor de medicină din Franţa, Brian-Sanglé, a publicat în 1908 o carte intitulată „Nebunia lui Iisus", în care ţinea să demonstreze, cu argumente ale știinţei lui, ceea ce spunea titlul cărţii. Boala era descrisă minuţios, simptom cu simptom, iar concluzia era că de „o mie nouă sute de ani, lumea occidentală suportă consecinţele unei erori de diagnostic". Nu-mi amintesc ca inculta propagandă ateistă din vremea comunismului să fi citat în sprijin remarcabila teorie a medicului francez. Și dacă tot am vorbit de protocronism: alt francez îi consideră pe celţi urmașii direcţi ai lui Noe, niște lingviști spanioli găsesc că originea castilianei este în limba biblicului Tubal, fiul lui Iafet, un oarecare Goropius Becanus a descoperit limba iniţială a omenirii în dialectul de la Anvers, care, după alt eminent savant, ar reprezenta forma cea mai pură a limbii teutonice, un baron belgian pe numele lui, Ricolt, identifica flamanda drept limbă primă a omenirii (fiind el, după nume, valon, dădea, s-ar zice, dovadă de obiectivitate!), un suedez socotea că Suedia ar fi patria lui Iafet, iar suedeza limba lui Adam.

Să recunoaștem, fără vanitate naţională, că prostiile noastre rămân modeste și, ca și limba română, fără circulaţie. Eco n-are cunoștinţă, har Domnului, de niciuna, așa că nu ne dă în stampă (cu o expresie pe care am împrumutat-o din italiană, unde înseamnă a tipări). Prost să fii, noroc să ai!