Dezamăgirile reclamantului român, după 20 de ani de procese la CEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), cunoscută atâtor români nemulţumiţi de justiţia din ţară, a împlinit în aceste zile 20 de ani de existenţă.

Au fost ani de început, marcaţi de un entuziasm debordant al reclamantului român, în legătură cu această suprainstanţă europeană, ani în care prin sentinţele date împotriva statului român Curtea a determinat schimbări majore de legislaţie şi de funcţionare a justiţiei autohtone, dar au fost, şi mai cu seamă vor fi de acum înainte, ani de dezamăgiri din partea reclamanţilor care nu vor mai avea aces facil la CEDO.

Fac aceste aprecieri în calitate de avocat care lucrează deja de zece ani cu speţe la CEDO, şi care dă săptămânal consultanţă juridică în cadrul APADOR-CH pentru acei reclamanţi care nu-şi permit să angajeze un avocat sau care au dificultăţi în a completa o cerere către Curtea de la Strasbourg.

La început reclamanţii români au primit cu mare entuziasm acest mecanism internaţional, însă pe parcurs entuziasmul a scăzut. Din cauza duratei prea mari a procedurii, a formalismului care pune pe prim plan mai mult chestiunile de formă în detrimentul problemelor de substanţă a încălcărilor drepturilor omului.

Datorită volumului mic de plângeri de la nivelul anilor 1995-2000 Curtea analiza în detaliu plângerile reclamanţilor, care nu erau obligaţi să le scrie pe un formular tipizat, şi au avut succes în faţa Curţii chiar şi fără o reprezentare juridică specializată. De exemplu,  mulţi deţinuţi s-au adresat Curţii din penitenciar şi au obţinut hotărâri de condamnare împotriva României.

În timp, numărul cauzelor a crescut spectaculos, mai ales speţe privind restituirea proprietăţilor naţionalizate. România a urcat pe un neonorant loc 3 în clasamentul statelor reclamate la CEDO, iar acest volum mare de plângeri a determinat schimbarea de regulament. Modificările impun reclamanţilor criterii de formă a plângerii, care dacă nu sunt respectate pot conduce la declararea plângerilor ca inadmisibile, chiar dacă pe fondul cauzei pot fi grave încălcări ale drepturilor omului.

Prin plângerile lor reclamanţii români au adus în atenţia Curţii probleme de drept variate, care au determinat statul român, datorită încălcărilor constate de Curte, să îşi schimbe de multe ori legislaţia internă. Iar instanţele judecătoreşti să-şi schimbe practica, deoarece jurisprudenţa Curţii este drept intern obligatoriu.

Trebuie să recunoaştem rolul reclamanţilor de a schimba din exterior sistemul care nu a dorit să se schimbe din interior. (Chiar dacă au fost şi cazuri în care România nu a luat nicio măsură de a schimba legislaţia, în conformitate cu deciziile CEDO – vezi cazul Rotaru contra României, în care Curtea a decis, în 2000, că Legea 14/1992, de funcţionare a SRI, încalcă dreptul la viaţă privată. Legea SRI este în continuare neschimbată, după 14 ani de la acea decizie.)

Dar azi reclamantul român este foarte dezamăgit de CEDO. Pentru că de la entuziasmul din 1994 până la toate inadmisibilităţile declarate în 2014 pe cauzele privind proprietatea, reclamantul român a înţeles că toate aceste modificări de regulament ale Curţii au fost făcute în detrimentul lui şi în favoarea statului.

De la 1 ianuarie 2014 li se impune reclamanţilor un mod mai mult decât profesionist de a depune o plângere la Curte. Un reclamant care nu depune un singur document sau nu completează o rubrică în cerere se vede în situaţia de a primi o scrisoare în care un complet de unic judecător îi spune că plângerea a fost declarată inadmisibilă, fără să i se explice de ce.

De aici apare frustrarea reclamantului român care nu înţelege – uneori nici eu, ca avocat, nu înţeleg – de ce nu i se spune ce a greşit. Asta este în detrimentul reclamantului şi al drepturilor omului.

Aşadar, după 20 de ani se cuvine să apreciem rolul CEDO în progresele făcute de România în domeniul respectării drepturilor omului şi modernizării justiţiei, dar trebuie să recunoaştem şi că toate modificările făcute la regulament sunt în detrimentul reclamantului, care astăzi se vede în situaţia de a avea o speranţă legitimă foarte mică de a mai obţine o condamnare împotriva statului român. Personal apreciez că procentul de cauze inadmisibile va ajunge de acum la 99% din total. Vor fi din ce în ce mai puţini reclamanţi care vor obţine sentinţe favorabile. Şi vă spun asta din experienţa mea practică cu reclamanţii, care au văzut în instanţa de la Strasbourg una aproape divină şi nu una formată tot din judecători, provenind din diverse state, care de multe ori nu au o aplecare spre legislaţia internă din ţările reclamanţilor.

Azi reclamantul român este frustrat, nemulţumit de ceea ce înseamnă CEDO după 20 de ani.

Text semnat de avocat Nicoleta Popescu

Este membră APADOR-CH din 2003 si a Baroului Bucureşti din 2004. Cazurile de care s-a ocupat se înscriu în specializările drept civil, dreptul muncii, drept administrativ. Primul caz pe care l-a reprezentat la CEDO a fost în 2004, iar de atunci a câştigat 18 cazuri, iar 20 sunt în prezent pe rolul Curţii Europene în diferite stadii procesuale. Mai multe despre Nicoleta Popescu găsiţi site-ul personal.