Dezvăluiri despre devenirea presei române (I)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
blog liviu mihaiu presa

Nu cred că mai pare azi o mare (sco)fală să fii ziarist la câte miştouri şi înjurături văd la adresa ştirilor care „se dau” sau la câtă lume bună se mândreşte astăzi că nu se mai uită la televizor sau nu mai citeşte ziarele.

E clar că presa nu se simte prea bine şi are ca adresant „masele largi populare” întru influenţă electorală şi comercială, în general. Binele nu se simte prea bine în această epocă.

Am crezut întotdeauna că presa trebuie pusă în „slujba de Înviere” a marelui public, să fie aşa, ca iluminatul public pe vremea avântului revoluţionar al alfabetizării. Încă mai cred ca prostul în misiunea ei publică!

Intrat în presă în februarie `90, anii de graţie şi irepetabil entuziasm, când lumea cumpăra orice fel de presă în tiraje de sute de mii, cu o curiozitate maladivă de ieşiţi din lagăr, am crezut şi mai cred că atunci a început frumuseţea aventurii celei de-a patra puteri în stat, care are astăzi o istorie tot atât de complicată ca Războiul Rece şi despre care se vorbeşte pe la colţuri. Cert este că sunt un nostalgic al anilor `90 pentru simplul şi inegalabilul motiv că presă era dezlănţuită, respectată, temută (nu ştiu dacă ţineţi minte cum se prezentau premierii României la Clubul Român de Presă pentru parlamentari şi reglementări în şi din domeniu). Dar, mai ales, era liberă!

Pe-atunci decizia era mai degrabă a redacţiei decât a patronatului. Şi atunci era împărţită, dar nu în găşti ale serviciilor şi partidelor - cum este astăzi în fapt întregul establishment - ci în proguvernamentală de stat şi antiguvernamentală şi anticomunistă de iure. Vorba lui Iliescu Ion, „vânătoare de vrăjitoare, măi, animalule”, „nişte scârbe de dreapta..”.

Pe-atunci jurnaliştii stăteau mult în stradă, pe teren şi în dezbateri de balcon universitar şi credeau romantic că educă. Discursul liderilor de opinie era mai degrabă cult şi cu respect pentru limba română. Popularitatea şi încrederea ei era aproape de cea a Armatei şi Bisericii şi teama clasei politice faţă de forţa dezvăluirilor ei era imensă.

Primul mogul al presei scrise şi cel mai apropiat de jurnalişti, Mihail Cârciog, om care-şi murdărea din tinereţe mâinile cu zincul gazetelor, nu se atingea de azimutul interesului public şi nu îndrăznea să treacă peste voinţa redacţiei niciodată.

Astăzi presa e devastată economic, cumpărată de moguli cu dosare penale sau de rezidenţi ai serviciilor secrete, cu un STAT care a făcut tot posibilul s-o facă dependentă sub toate formele, s-o înghită conspiraţionist, s-o domine şi, pentru că sunt prea multe Puteri în Stat, nu-i aşa, să-i distrugă independenţa.

Cu o ostiliate statală oficializată în documentele Consiliului Suprem de Apărare al Ţării ca „vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale” (caz unic între „stelele"  Uniunii Europene), cu mercenari analfabeţi în posturile de decizie sau ţaţe peripatetice „on front desk” care nu ştiu nici măcar cine a fost Corneliu Coposu, cu o memorie istorică „de trei zile" şi cu o apetenţă patologică pentru ratingul de catastrofă şi circ. 

Presa a ajuns astăzi un instrument folositor entităţilor de putere şi intereselor patronale strâns legate de cele politice, cu sindicate de breaslă şi de autoprotecţie cvasi inexistente şi cu o mentalitate de triburi arabe în război fratricid. Avem mai multă presă camuflată de partid decât pe timpul când interesul cetăţeanului pentru afilierea politică era de zece ori mai mare. Astăzi presa - cu câteva lăudabile excepţii - nu informează, ci „ţi-o trage", e mai degrabă orientată către defăimare şi mai puţin către informare.

Roadele acestui gen de război mediatic dintre „găozari” (licenţă Traian Băsescu) sunt din ce în ce mai vizibile: o societate dezabuzată, lipsită de stimă de sine, demotivată puternic şi cu o încredere  în „câinele de pază al democraţiei” la minime istorice.

Desigur, Presa se înscrie în peisajul dezolant al crizei societăţii sub toate aspectele ei multilateral degradate. 

A trecut prin mai multe perioade de expresie: protevizare, otevizare, mogulizare, tabloidizare, isterizare, hamsterizare şi, cu voia dumneavoastră, ultimul trend „operaţionalizare”. Despre ultimul sindrom vorbeşte şi Raportul Freeex Libertatea Presei în România 2012, al singurei organizaţii din România care apăra frontal şi militantist libertatea şi statutul jurnalistului, un fel de medic de familie al presei, ActiveWatch, raport pe care vi-l recomand celor care vreţi să ştiţi de ce boli suferă mijloacele de informare în masă. Pe 3 mai a fost Ziua Mondială a Libertăţii Presei, zi neobservată de către întreaga presă, probabil din cauza nenumăratelor accidente rutiere din perioada celei mai importante sărbători creştineşti a Ortodoxiei.. 

Iată capitolele despre care vă vorbeşte şi despre care o să vă dezvălui la rândul meu, în partea a doua a acestui articol. câteva lucruri nerostite nici de către cei mai aprigi ayatolahi ai presei române: 

•         Infiltrarea redacţiilor de agenţi acoperiţi este profund nedemocratică

•         În nicio democraţie presa nu poate fi o vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale

•         Agenda presei trebuie să fie stabilită de jurnalişti, nu de serviciile secrete

•         Cine au fost adversarii libertăţii presei în 2012

•         Cât de politizat a devenit conţinutul jurnalistic în 2012

•         Ce sentinţe periculoase pentru libertatea de exprimare au emis instanţele şi implicaţiile lor

•         Cum s-a abătut presa de la rolul ei anul trecut

•         Presiunile exercitate de mediul politic împotriva serviciilor publice de radio şi televiziune şi a Consiliului Naţional al Audiovizualului

timbru liviu mihaiu
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite