Diagnostic: sindrom autoritarist acut

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Recenta idealizare a lui Erdogan de către unii lideri politici de la Bucureşti, împreună cu fascinaţia pe care o exercită Donald Trump asupra multor contemporani şi chiar atracţia irezistibilă a lui Putin, pot fi văzute ca manifestări ale unui mod de a gândi care continuă să domine viaţa publică: autoritarismul.

Este nevoie de o clarificare a conceptului de autoritarism fie şi numai pentru că, într-o recentă luare de poziţie, fostul premier Victor Ponta îşi eticheta toţi detractorii drept „fascişti” şi promotori ai unor idei „autorist-fasciste”. Din păcate pentru fostul şef al Guvernului, întreg discursul său de pe Facebook, în care îi lua apărarea lui Erdogan, demonstrează tocmai faptul că el însuşi este este îmbibat de ceea ce psihologia politică numeşte predispoziţia spre autoritarism (nu autorism, nici autoritarianism).

Această predispoziţie a dus, într-adevăr, la impunerea regimurilor fasciste şi comuniste în Europa, dar ea, aşa cum demonstrează psihologii contemporani care au încercat să explice fenomenul, nu este numai o manifestare ideologică. Societăţile pot fi conduse de figuri autoritare însă trebuie să vorbim, înainte de orice, de o trăsătură de caracter, de o exteriorizare a unui tip de personalitate.

Abraham Maslow, autorul celebrei scheme a ierarhiei motivaţiilor, a elaborat una dintre primele explicaţii pentru dificila întrebare: ce îi motivează pe unii oameni să accepte dominarea altor oameni sau ce îi motivează pe unii să dorescă să impună idei şi pe alţii să vrea să accepte impunerea unei anumite viziuni asupra lumii? Pentru Maslow principalul mecanism care dicta identitatea autoritaristă decurgea din relaţia inferioritate-superioritate.

Autoritariştii caută mereu inferiori, oameni pe care să-i distribuie în roluri de supunere. Sau, dacă nu îi găsesc, atunci îi creează. Un astfel de autoritarist era fostul preşedinte Traian Băsescu. Fie că era vorba despre femei, fie că era vorba despre unele grupuri etnice, autoritaristului îi place să îşi enunţe cu voce tare (şi în public) dominarea prin generarea unei ostilităţi deschise faţă de cei pe care îi percep ca fiind „slabi”. Relaţia Ponta – Băsescu rămâne exempplară pentru dinamica autoritarismului – preşedintele îl distribuia pe premier, în mod constant, în poziţii de inferioritate şi ambii se simţeau bine în rolurile de dominat-dominator.

Comportamentul autoritarist înseamnă şi abilitatea de a aplica etichetări negative. La noi aceleaşi personalităţi autoritariste folosesc cu mare emfază umilirea verbală a adversarilor. Pentru Băsescu, Ponta era un „pisicuţ”, sau era apelat deriziv (înainte de expunerea plagiatului) cu titlul „dottore“. Pentru Ponta, în schimb, Johannis a devenit sacul de box. Fostul premier nu ratează nicio ocazie pentru a-i adresa actualului preşedinte calificative negative de genul: „surda la horă” sau „boier” care „îşi bate joc de români”. E un mecanism defulator aici - a fost supus în faţa unui preşedinte agresiv, acum devine el însuşi agresiv în faţa altui preşedinte ce pare pasiv. 

Problematică este nevoia compulsivă a autoritariştilor de a umili grupurile etnice care sunt în situaţii economice, culturale sau sociale de inferioritate. Ca şi pentru Trump, în al cărui discurs „inferiorii” sunt musulmanii, mexicanii sau orice altă etnie care nu are „superioritatea marelui om alb”, limbajul autoritariştilor de la noi exultă de rasism şi sexism. În spaţiul public de la noi vedem cum această înclinaţie aproape naturală spre dispreţuirea diversităţii se manifestă prin etichetarea negativă a romilor, a homosexualilor sau a femeilor. Identificăm uşor politicienii autoritarişti prin aceste calificative negative aplicate semenilor lor.

Regăsim tipologia discursului autoritarist în nenumărate mesaje publice - aşa sunt cele în care diverşi lideri politici europeni de sex feminin sunt dispreţuiţi public şi descrişi negativ ca expresii ale „slăbiciunii” Occidentului. Într-adevăr, cum am putea să comparăm un lider ca Erdogan, care face „curăţenie” în ţară, cu un lider ca Angela Merkel, care îi primeşte cu braţele deschise pe toţi emigranţii? Acelaşi dispreţ autoritarist există în limbajul la adresa homosexualilor, a căror „efeminare” este adeseori batjocorită, în spiritul aceleiaşi fascinaţii faţă de autoritatea masculin-dominatoare.

O altă explicaţie ofertantă pentru înţelegerea autoritarismului ne-o oferă Eric Fromm, care, în celebra sa carte despre „fuga de libertate” a oamenilor contemporani, a drescris „personalitatea autoritaristă” ca rezultând din simbioza dintre sadism şi masochism. Premisa lui Fromm, dezvoltată într-un studiu deja clasic, coordonat the Theodor Adorno şi dedicat înţelegerii ascensiunii lui Hitler şi a antisemitismului, explică formarea „sindromului autoritarian”. Simplificând argumentele pentru scopul aceastei discuţii, rămâne relevant faptul că dinamica dintre agresivitate şi subordonare (sau sadic-masochist) se formează în relaţiile timpurii ale copilului cu mediul în care acesta se dezvoltă, iar ulterior ele sunt proiectate în modul cum funcţionează societăţile.

Ideea este că învăţăm încă din primii ani de viaţă supunerea faţă de cei puternici şi agresiunea exagerată faţă de cei lipsiţi de apărare. Nouă, românilor, ne place „autoritatea” acestor figuri maligne din spaţiul public tocmai pentru că ele cultivă un tip de dominare-submisiune cu care suntem obişnuiţi. Nu e de mirare că printre cele mai populare figuri istorice la noi este Vlad Ţepeş, ale cărui predispoziţii sado-masochiste, cu componentă homosexuală, ne populează imaginarul. Aici intră şi toţi nostalgicii după epoca ceauşismului autoritarist, când Tătucul ne pedepsea, iar noi extrăgeam plăcere socială din submisiunea laşă faţă de un lider gângav şi paranoic.

Fenomenul ar merita un studiu ştiinţific mai amplu, pornind de la trăsăturile majore ale personalităţii autoritariste, aşa cum sunt descrise în cercetarea coordonată de Adorno. Pentru că, de fapt, recunoaştem autoritariştii pe baza câtorva trăsături dominante: tendinţa spre conformism, predispoziţia spre agresiune, acceptarea subordonării, externalizarea propriilor probleme şi supra-sexualizarea. Este, însă, evident că România e dominată de un set de valori bazat ierarhii ale dominării şi subordonării, unde semenii noştri sunt superstiţioşi şi au o ostilitate exagerată faţă de cei care sunt diferiţi. Există un grad înalt de convenţionalism în societatea noastră, unde domină submisiunea şi lipsa de spirit critic, unde cultivăm idealizarea autorităţii liderilor masculini, cu o certă tendinţă spre agresivitate şi predipoziţie pentru figurile „durităţii publice”, unde facem proiecţii aberante despre ce se întâmplă pe lume. Dacă adăugăm frica faţă de homosexualitate, subordonarea faţă de figurile paternaliste, faţă de autorităţile bisericeşti sau orice manifestare a puterii discreţionare, vedem cum se conturează portretul public al unei comunităţi dominată de frici nejustificate şi angoase profunde.

Şi, pentru că o trăsătură determinantă a autoritariştilor este tendinţa de a da vina pe alţii, ne putem explica de ce, aşa cum susţine fostul premier când afirmă că România a căzut „sub puterea unei Secte obtuze”, există un puternic resentiment faţă de cei care ne expun defectele. Fiind plin de resentimente autoritarianul dă mereu vina pe altcineva. Noi nu suntem niciodată responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă. Altcineva trebuie acuzat: evreii, imigranţii, homosexualii, femeile.

E mai uşor să ne ghidăm după dictonul: sunt autoritarist şi nu vreau să mă tratez!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite