Dimineţile unui sat mult prea cuminte: Meşendorf

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Laurenţiu Sfinteş
FOTO Laurenţiu Sfinteş

Ridici uşor zăvorul porţii, să nu strici liniştea dimineţii. Eşti undeva într-un sat din mijlocul Transilvaniei, la vreo şase kilometri de şoseaua principala şi la dublu faţă de Viscri, celebrul tărâm britanic. E un alt sat, mult mai calm, fără roiuri de turişti străini, vacile fac încă legea dimineaţa devreme pe uliţele înierbate.

În faţa pensiunii e o uliţă largă ce urcă de la râu către biserica fortificată. Pe mijloc e drumul. De o parte şi de alta ar fi trebuit să fie grădiniţele de flori din faţa caselor de piatră. La intervale regulate, se aflau chiar un fel de havuzuri rectangulare de piatră în care se vărsa apa colectată de la puţurile de deasupra satului. Acum sunt doar nişte bazine umplute cu pământ.

Prin faţa caselor era trotuarul din piatră de râu. Toate uliţele aveau aşa ceva. Poate nici nu ar trebui numite astfel, străzi s-ar potrivi mai bine, străzi rurale, nemţeşti, pe care, de Sănpetru, urca toată suflarea satului către incinta rotundă, mărginită de tei, de lângă biserica fortificată. Acum şi trotuarul e ascuns sub iarba înaltă care  a inundat satul, cheia de la biserică e la domnul Relu, de negăsit, nici teii nu mai primesc sub coroana lor rotundă alaiul familiilor săseşti, îmbrăcate de sărbătoare.

Pentru că în acest sat, Meşendorf, nu mai există decât un etnic sas, un  bătrân de 91 de ani, fără picioare, fără nicio dorinţă de a mai fi în altă parte decât în curtea în care s-a născut.

Cum spuneam, locul nu a apucat încă să farmece un prinţ britanic, oprit câţiva kilometri mai la sud, nu a fost binecuvântat nici cu autorităţi foarte gospodare.

Nici investitori nu au venit ca în alte părţi, casele au fost reparate, pe sărite, doar la faţadă, de o fundaţie românească, o asociaţie germană din Elveţia ar face ceva şi nu prea, probabil au alte planuri, directorul de la Penny, pe România, are o casă aici, că doar aici s-a născut, dar stă mai mult la Cluj, casele costau înainte mărunţiş, acum au sărit de 30.000 de euro şi trebuie să le şi repari dacă vrei să stai în ele.

Toate le-am aflat, într-o dimineaţă nu foarte devreme, de la stăpânul celor câteva oi care păşteau iarba crescută pe trotuarul vechi de piatră. Sa nu uit, şi al celor două capre micuţe, crescute cu biberonul.

Foto: Autor

O imagine care conţine iarbă, exterior, clădire, animalDescriere generată automat
O imagine care conţine iarbă, exterior, clădire, animalDescriere generată automat

Satul nu are secrete, nu prea are prezent, ar putea, însă, să aibă viitor.

Premianţii clasei, noua clasă corporatistă, preferă, poate, un loc ca acesta, o pensiune care, peste clădirile originale, corpuri de case, foste grajduri, a aşezat un aranjament modern, aproape cubist, cu geamuri largi în sticla cărora bat ramurile copacilor grădinii. E un alt concept faţă de cel de la Viscri, acolo unde spaţiile au fost păstrate la dimensiunile lor originale, mobilierul e cel vechi şi strâmt, tavanul camerelor e undeva la nivelul frunţii.

Dacă acest concept se va extinde la nivelul satului, e de văzut. Greu cu aprobările, greu cu oamenii de lucru, greu în vreme de pandemie.

Deocamdată, vin aici mai ales tinerii pentru care calculatorul, şi nu televizorul (camerele nu sunt dotate cu aşa ceva), este primul obiect pe care îl doresc în preajmă, chiar şi în vreme de concediu. Tineri care vor să meargă cu bicicleta pe drumurile din pădurile din jur. Care preferă liniştea şi confortul, la pachet. Un vin bun, o mâncare la fel (aici mai e de lucrat), un foc de tabără aprins cu regularitate la ora şapte seara.

Sighişoara e la doi paşi, Sovata la trei, cu proaspăt inaugurata mocăniţă. Cetatea Rupea e la o aruncătură de băţ. Să nu uit Feldioara, cu cetatea Marienburg / Cetatea Mariei tocmai refăcută, cu poveştile despre călugării cistercieni, cei băutori doar de vin, cu excesele lor care l-au obligat pe Matei Corvin să-i îndepărteze.

Tot nu foarte departe sunt cele patru ”minuni” de la Racoş: 1. vulcanul stins, 2. coloanele de bazalt, 3. lacul de smarald, 4. castelul Sükösd-Bethlen. Acesta din urmă, parţial refăcut, aşteaptă încă să fie terminat când comuna va avea îndeajuns de mulţi bani pentru proprietatea pe care are o deţine încă din 1903.

Mai optimistă e situaţia la un alt edificiu cu acest nume, Castelul Bethlen din Criş, un sat aflat la sud de Sighişoara, acolo unde echipele de constructori şi restauratori se află pe schele. Numai să nu fie aşa cum estimează unul din meşteri, într-o limbă română cu accent: ”păi, dragă domnu, o fost şapte sute de ani cât s-o construit. Acu, or mai fi nevoie vo doi pentru aripa asta, alţi vo trei pentru cea din faţă, câţiva şi pentru parc, să zicem vo zece, în total”.

Dimineaţa, nu foarte devreme, aici lumea nu e matinală, poţi lăsa satul în urmă şi străbate această lume rotundă care se ascunde după dealurile şi pădurile din jur. La fiecare intersecţie va fi un indicator către o biserică fortificată, un muzeul local, o pensiune / pansio / gasthaus cu dichis şi flori în geam să te primească.

Şi dacă mai ai încă vreo câteva zile rămase de colindat pe colinele de la sud de Târnave, te poţi întoarce la Meşendorf, acolo unde pe uliţele buruienite colindă bucureşteni răsfăţaţi, avizi de mirosuri naturale şi de senzaţiile sofisticate ale mersului cu picioarele goale prin iarba plină de rouă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite