Din traumă se întrupează Trump

Aproape nimeni nu se aştepta ca Donald Trump să câştige, nici măcar Donald Trump. Forţe de dincolo de tărâmul raţiunii l-au purtat spre victorie. Oamenii au ascuns cu ruşine opţiunea lor politică şi au votat cu durere împotriva valorilor pe care le declarau public. Ideea pe care o susţin este că aceste procese care lucrează împotriva eului pot fi structuri inconştiente ale unui nucleu traumatic colectiv.

Terapia traumei porneşte de la constatarea unui paradox – ceea ce îl chinuie pe pacient nu e vreo consecinţă directă a evenimentului traumatizant. Acesta a rămas de mult în trecut. Nu sechelele şi cicatricile provoacă suferinţă în supravieţuitori, ci propria lor minte. În cuvintele unui autor[i] reputat în domeniu, „psihicul traumatizat se auto-traumatizează” (p. 5). Acest proces de auto-traumatizare poate lua forma coşmarurilor care amintesc de evenimentul traumatic sau a închipuirilor privind o posibilă repetare a traumei (de exemplu, copiii instituţionalizaţi deveniţi adulţi au adesea temeri că vor rămâne fără mâncare şi vor face rezerve ca să nu rămână din nou flămânzi în caz de revenire a lipsurilor). 

Consecinţă a acestui permanent atac al minţii asupra sa însăşi este ridicarea de ziduri interne de apărare – psihicul se protejează de posibilitatea repetării traumei. O asemenea structură este vocea internă care dictează evitarea locurilor asociate traumei (victima unui accident auto va refuza să se mai urce la volan, victima unui viol va evita compania bărbaţilor). Doar că, în dorinţa de a apăra persoana de riscul de a reexperimenta trauma, aceste structuri de apărare ajung să o izoleze şi să îi compromită şansa de a se reintegra într-o viaţă nouă. Pentru asta însă, ar fi nevoie de asumarea unor riscuri noi, în contexte noi, or acest lucru este de neconceput pentru mintea puternic apărată împotriva oricărei posibilităţi de repetare a grozăviei trăite cândva. În cuvintele unui alt autor[ii], trauma (sau altfel spus, felul în care mintea traumatizată îşi organizează apărările împotriva riscului de re-traumatizare) este un atac împotriva formării de noi legături şi relaţii.

Aplicând aceste concepte la situaţia electorală din Statele Unite, conştienţi fiind de natura speculativă a transferării mecanismelor psihicului indivizilor la mecanismele minţii colective, am putea să ne imaginăm următorul scenariu: după opt ani de mandat Democrat în care au fost conduşi de primul preşedinte afro-american, populaţia celui mai puternic Stat de pe planetă este invitată să ia în considerare candidatura doamnei Clinton şi ce ar fi presupus aceasta în eventualitatea câştigării mandatului – continuarea politicilor de sprijinire a minorităţilor şi a populaţiilor vulnerabile, integrarea imigranţilor ilegali, o Curte Constituţională majoritar democrată care ar fi imprimat ţării o puternică direcţie liberală, foarte posibil îngrădirea dreptului de a purta şi deţine arme de foc şi, bineînţeles, prima femeie preşedinte. Împotriva acestei vieţi noi şi pline de riscuri, se va ridica o Forţă care va mătura totul în jur. Privită iniţial cu neîncredere şi ironie, apoi cu şoc şi stupoare, Forţa va deschide poarta Violenţei şi a Urii, va călca în picioare argumentele Ştiinţei şi preceptele Dialogului. Forţa care se opune riscului de retraumatizare a Americii îi va aduce acesteia în amintire un trecut glorios, când nu exista Frică şi Islamul era doar o religie îndepărtată a unor popoare de la care taţii şi bunicii lor cumpărau petrol. Împotriva Fricii, Forţa va promite că va ridica un zid care îi va ţine afară pe the bad hombres (în timp ce the good hombres vor rămâne înăuntru, un alt element definitoriu al traumei – split-ul, adică împărţirea facilă şi nerealistă în bun/rău, alb/negru).

Let’s make America great again! îndeamnă la părăsirea unui viitor incert şi periculos, dar viu şi potenţial câştigător, şi întoarcerea (fantasmată, pentru că trecutul este o ţară unde nimeni nu se poate întoarce) într-o Americă unde doamna Reagan îi învăţa pe copii că e suficient să spună nu drogurilor, unde SIDA era o boală a homosexualilor şi negrii stăteau în partea lor de autobuz. Pentru că aceasta este trauma fondatoare a Statelor Unite – o populaţie de emigranţi care au uzurpat pământurile populaţiei băştinaşe se teme să nu se repete trauma iniţială şi să le fie uzurpate averile de noii emigranţi. Ei nu pot risca să încerce o convieţuire paşnică alături de cei diferiţi, este prea mult, prea periculos, Forţa nu va permite un asemenea risc de anihilare.

Şi poate un scenariu similar se joacă şi aici, în România, în nenumăratele noastre încercări eşuate de a construi autostrăzi-legături şi de a aduce la cârma ţării oameni care să ne ducă spre un viitor viu şi riscant, în locul aceloraşi figuri liniştitoare ale trecutului. Pentru că suntem un popor ridicat pe trauma invadărilor repetate.

Dar, aşa cum nota Kalsched, o altă caracteristică a traumei este că în pofida tuturor măsurilor de protecţie, a zidurilor şi apărărilor, a retragerii în trecut şi a izolării de prezent, precum Frumoasa din pădurea adormită care ajunge să se înţepe cu acul în ciuda tuturor măsurilor de precauţie luate de părinţi, „victima unei traume psihologice ajunge să se regăsească în mod repetat în situaţii de viaţă în care va fi retraumatizată” (p.5). Aşadar, femeia abuzată de soţ îşi va găsi un nou soţ violent, consumatorul de droguri se va reîntoarce la dealerul său şi prostituata salvată va reintra în sfera de atracţie a peştelui.

Poate că nu am prevăzut ascensiunea Forţei, dar este destul de limpede că ce urmează va fi o nouă traumă.

[i] Kalsched D., The inner world of trauma. Routledge, New York, 1996
[ii] Bion, W.R. (1959). Attacks on Linking. Int. J. Psycho-Anal., 40:308-315