Din tribulaţiile ONG-urilor care ajută refugiaţii ucraineni

Peste 700.000 de ucraineni au intrat în România de la începutul conflictului din Ucraina  iar ONG-uri ale căror  activităţi o reprezintă asigurarea nevoilor acestor refugiaţi au resimţit puternic dificultatea gestionării unui număr foarte mare de refugiaţi pe zi, cu nevoi foarte diverse şi urgente.

Într-un periplu pe care l-am făcut personal la puncte de trecere de frontieră şi în puncte de tranzit din ţară, am realizat, în scurtele conversaţii cu reprezentaţii ONG-urilor, ce dificultăţi au avut în activităţile lor de ajutorare a ucrainenilor sosiţi în România dar şi de trimitere de convoaie umanitare către Ucraina. Sunt foarte multe ONG-uri şi asociaţii implicate, deşi poate nu vizibile în locuri publice deoarece acţionează la locaţiile specifice de cazare. La Isaccea, de exemplu, Poliţia de Frontieră  mi-a spus clar că sunt mult mai multe ONG-uri care acţionează chiar dacă nu le vedeam acolo la punctul de trecere a frontierei, deoarece sunt în legătură cu autorităţile şi preiau şi se ocupă de refugiaţi imediat ce sunt înregistraţi ca intraţi în România.

Gara de Nord din Bucureşti este punctul nodal de tranzit pentru refugiaţii ucraineni. Ajunşi terestru în România, cea mai mare parte au optat să-şi continue călătoria către alte ţări, mai ales ţări occidentale, şi au făcut doar o oprire scurtă  în Gara de Nord. Acolo, în patru săli special amenajate,  sunt gestionaţi de ONG-uri,  cu implicarea şi altor instituţii ca Direcţiile de Asistenţă Socială ale primăriilor, Direcţii Sanitare şi Veterinare, Crucea Roşie din România, culte religioase, biserici, şcoli şi universităţi. În fiecare zi vedem aspecte din activitatea extrem de intensă derulată aici de reprezentanţii acestor instituţii, de translatori, medici şi asistente, veterinari, Pompieri, IGSU şi sute de voluntari. Toţi pot spune poveşti  zguduitoare. Pentru ei, fiecare refugiat este o provocare, o poveste unică dar şi un motiv de satisfacţie.

Am stat de vorbă cu câteva entităţi.

ADRA (Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere şi Ajutor) povesteşte cum, graţie componentei şi expertizei lor de intervenţie în caz de urgenţă, s-a organizat în doar câteva ore ca să ducă ajutoarele în calea refugiaţilor, la graniţe, imediat ce a izbucnit conflictul. ADRA este obişnuită să intervină în caz de dezastre umanitare, a mai văzut război şi victimele sale deoarece a dus convoaie umanitare în trei locaţii în Afganistan.

Bogdan Stănică, director de proiect ADRA,  îşi aminteşte că, în prima zi, la vama Siret, din totalul refugiaţilor care au intrat în ţară, ADRA s-a ocupat de  48630 refugiaţi ucraineni. Deşi în primele ore au întâmpinat, evident, lipsuri logistice, ”s-au mobilizat românii”: ”Am publicat pe site-ul nostru un formular de înscrieri, seara, pe 24 februarie. Până a doua zi  dimineaţa aveam înscrişi peste 1000 de voluntari care puteau ajuta, deci s-a întâmplat în cursul nopţii, când lumea doarme. A doua zi, cifra a fost uriaşă. Lumea a oferit totul – cazare, transport, mâncare…totul! În 6 martie, aveam peste 107000 de refugiaţi gestionaţi de ADRA . În total am avut 8000 de voluntari între 18 şi 70 de ani, de toate categoriile socio-profesionale.”

Bogdan Stănică mai subliniază că ”Vama ucraineană şi vama română nu au slăbit vigilenţa în ce priveşte controlul la frontiere, în ciuda fluxului mare de refugiaţi care aşteptau în cozi de 7 kilometri. Dovada a fost când, într-un autocar, vameşii ucraineni şi cei români au prins o urmărită general, de naţionalitate rusă, care avea mandat de arestare internaţional.”

Bogdan Stănică ştie că eforturile reunite ale autorităţilor şi ale ONG-urilor au eliminat total pericolul traficului de persoane. Lucru confirmat mie şi de Poliţia de Frontieră la graniţe. Ce nu s-a putut însă evita a fost transportul ilegal. Deşi refugiaţii au la dispoziţie imediat la sosire la graniţa României transport gratuit cu autocare către destinaţiile de interes – oraşe mari, gări şi mai departe aeroportul Henri Coandă în Bucureşti, deoarece erau confuzi, speriaţi şi nu s-au orientat imediat pe loc şi nu au comunicat bine, unii au căzut pradă transportatorilor ilegali care le-au cerut sume fabuloase pentru distanţe mici. 

Liviu Rădulea, director de proiect ADRA, care transportă convoaiele umanitare trimise de ADRA în Ucraina, îşi aminteşte cum a fost primul convoi: ”În prima zi când am aflat că vin mii de refugiaţi am înţeles că prima necesitate era să ducem saltele, pături şi ceva medicamente. Le-am dus 6 maşini în Ucraina miilor de refugiaţi care aşteptau şi 3 zile la vama lor ca să iasă din ţară. Era februarie şi era frig. La primul convoi, cu destinaţia Cernăuţi, problema a fost procedura vamală, care nu exista la acel moment pentru aceste situaţii de ajutoare către o ţară non-UE, şi a trebuit să aştept la vama română după care, odată intrat în Ucraina, am aşteptat din nou deoarece şi vama ucraineană era pentru prima dată în faţa acestei situaţii de primire a unui convoi umanitar şi nu ştia exact ce procedură să aplice.” În prezent, el aşteaptă mai mult la vama ucraineană deoarece Ucraina nu are vama bine informatizată, nu dă prioritate convoiului umanitar şi, din ce se înţelege subtil,  uneori vameşii mai au şi motive subiective să cotrobăie prin transport deşi văd clar că este umanitar şi destinat conaţionalilor.

ASVSU (Asociaţia Salvatorilor Voluntari pentru Situaţii de Urgenţă) este alt ONG activ în Gara de Nord care primeşte şi reorientează refugiaţii în funcţie de doleanţele lor. Mădălina Păunescu este doar una dintre voluntari. La douăzeci şi ceva de ani, blondă, cu părul lung, de profesie artist restaurator de picturi de biserică, Mădălina activează în sala care primeşte pentru câteva ore ucraineni în tranzit către Budapesta, Sofia, Viena, Praga şi alte destinaţii. Este ocupată permanent să primească cereri de tot felul,  de la transport, mâncare, cartele SIM până la nevoia de confort psihologic şi calm emoţional. Deşi pare că o deranjezi pentru că este veşnic înconjurată de refugiaţi care îi cer câte ceva, Mădălina este oricând disponibilă să-şi povestească experienţa din Gara de Nord şi nu pentru a se lăuda ci pentru a face cunoscute poveştile refugiaţilor. Recunoaşte că uneori iese din sală şi merge în zona peroanelor ca să plângă, să nu o vadă nimeni.   

”Este greu să fii voluntar, să organizezi şi să furnizezi atâtea lucruri, pentru că refugiaţii au foarte multe nevoi, e greu şi să comunici permanent cu toate entităţile implicate ca să coordonezi optim…. Cea mai mare parte stau aici câteva ore, pleacă mai departe, dar cât stau aici, facem totul să se simtă bine şi îngrijiţi. Comunicarea este vitală pentru ei”.

Întrebată ce e cel mai greu, Mădălina revine la ideea de comunicare. Îşi aminteşte un caz dificil, Tatiana, mamă cu doi copii, băieţel şi fetiţă  de 10, respectiv 12 ani, care odată ajunsă în Gara de Nord, nu a vorbit două zile cât a stat în sala de aşteptare. Venea, lua de mâncare, ceai, cafea, copii ei mergeau în colţul de joacă, dar ea nu vorbea. Părea a fi în şoc post-traumatic. Timp de două zile, Mădălina  şi colegii ei care veneau în celelalte ture au abordat-o cu calm şi tact, căutând creativ o tehnică de a o face să comunice, şi în final au reuşit.  

Crucea Roşie este prezentă împreună cu organizaţia Salvaţi Copiii într-o sală special dedicată mamelor cu copii. Din discuţii înţeleg că mulţi voluntari şi chiar translatori sunt de profesie psihologi ceea ce uşurează comunicarea şi aşa dificilă datorită barierei lingvistice şi a tulburării emoţionale a refugiaţilor. Copiii par că nu ştiu că este război. Este de ajuns să fie cu mama, cu alţii copii cu care să se joace şi să aibă jucării.  Marele efort este de a susţine psihologic mamele care nu mai au planuri clare pentru viitor şi sunt disperate.

Unii refugiaţi, care ştiu engleză, şi-au dat seama de bariera lingvistică deoarece ucrainenii nu prea vorbesc engleză, şi au decis să devină la rândul lor voluntari pentru a facilita comunicarea. Olena Trofimchuk de 26 de ani  din Odesa şi Dmitrie Zeynalov de 35 de ani din Irpin sunt deja celebri în Gara de Nord şi protagoniştii multor interviuri.   

Refugiaţii ucraineni îşi dau seama că România i-a primit cu căldură şi face totul pentru ei. Contează chiar şi strângerile de mână, îmbrăţişările şi încurajarea că vor pleca acasă curând. Există comunicare non-verbală şi se spune că e cea care contează 90% ...Ei văd, simt, apreciază şi declară recunoştinţa cu orice ocazie. Au postat şi un afiş în Gara de Nord care spune în engleză: ”România, te iubim pentru ce faci pentru noi!”