Dintre mirările prezentului

Ezitării de a aborda tema recent propusei dialectici shaorma-şaorma i-a urmat reflecţia cu privire la o realitate surprinzătoare. Soarta unui neologism recent provoacă polemici şi rigori exagerate, în timp ce situaţia vechilor termeni culinari preluaţi şi adaptaţi nu pare să alarmeze.

Astfel, nimeni nu chestionează grafia substantivelor piftie şi slănină (provenite din bulgară), ciorbă, chiftea, sarma, iahnie, pilaf, iofca şi ghiveci (împrumutate din turcă), precum şi borş şi zacuscă (preluate din rusă), după cum nu explorează statutul maghiarelor tocană şi rântaş.

Neologismele culinare de origine franceză – finul piure, apreciata maioneză, delicatul pateu (cu notabila alternativă paté), savurosul ecler, brioşa, şampania, coniacul şi lichiorul, dar şi banalul sos au urmat, de asemenea, calea naturală a asimilării fonetice. Exotică (doar) semantic este soarta termenului compot, intrat în limba română ca substantiv neutru desemnând o fiertură dulce de fructe proaspete sau uscate, deşi originalul francez compote este un substantiv feminin care înseamnă marmeladă. Primite mult mai târziu, substantivele culinare de sorginte italiană – pizza, lasagna, tagliatelle – au încălcat, cel puţin aparent, regulile limbii fonetice. Aceeaşi realitate, care face ca un principiu ordonator să devină greu de identificat, defineşte şi numeroasele neologisme de origine engleză. Probabil că voluptatea studierii limbii engleze, în anii ’90, a împiedicat tranformarea lui milkshake în milcşeic şi a lui bacon în beicăn, precum şi asimilarea fonetică a neologismelor provenind din această limbă şi diseminate în varii domenii. Deşi în deplin acord cu regula de adaptare în română, astăzi, cuvinte ca dizain, sticăr, draiv, maus şi stic nu ar putea decât să producă amuzament sau confuzie.

Rumoarea spontană din jurul substantivului shaorma este surprinzătoare, întrucât acesta nu provine din limba engleză. Tocmai notorietatea provenienţei alimentului ar trebui să asigure demontarea convingerii cu care mulţi propun varianta shaorma, ignorând deliberat sau neînţelegând că, preluată ca atare în limba română, ea este transcrierea anglicizată forţat, în dorinţa eludării literei ş, a cuvântului arabo-israelian. Respectând grafia termenului din ebraică (שווארמה), cuvântul, preluat în caractere latine şi în forma corect anglicizată, se redactează shawarma, deoarece dublarea literei ו (vav) are drept echivalent latin litera w. Însă, obiectul micii polemici curente este, desigur, diferit. Deoarece nu există motive pentru a prelua, în română, forma anglicizată a substantivului care a călătorit din Orientul Mijlociu până departe, transcrierea şaorma nu poate fi decât opţiunea cea mai rezonabilă.

O inevitabilă digresiune – preferinţa pentru cealaltă versiune a termenului îmi consolidează frustrarea produsă de anglicizarea nejustificată (dacă nu de-a dreptul kitsch) a unor substantive proprii. Un remarcabil exemplu, de gloria căruia ne bucurăm graţie unor jurnalişti specializaţi în politică externă, este Aleppo. Că un oraş milenar – menţionat şi într-una dintre cele mai intense scene ale tragediei Othello – este denumit printr-un calc, în ciuda existenţei numelui Alep, ar trebui să stârnească regret sau măcar surprindere. Totuşi, nenumărate publicaţii şi pagini de internet recomandă, fără ezitare, utilizarea substantivului Aleppo. Alterarea numelor geografice se reflectă şi în abordarea presupus elevată a unor oraşe celebre, un exemplu relativ recent fiind Nice, care, preluat fie direct din franceză, fie via engleză, execută un balet elegant în jurul urechilor fine. Deocamdată, Milano nu pare să părăsească dicţionarul, deşi merită consemnată informaţia furnizată de un site, potrivit căreia un anume Carmelo „locuieşte în Milan”.