Doamna nu are bani!

Ştiţi scena celebră din cinematografia americană în care încercările stângace ale eroului de a trece neobservat la supermarket  cu o cutie de prezervative sau cu vreun unguent stânjenitor sunt zădărnicite de goarna casieriţei, care tocmai acum, în spiritul lui Murphy, nu găseşte codul de bare şi îl cere impacientată la microfon?

Apropierea sărbătorilor îmi aminteşte un episod petrecut cu puţin înaintea Crăciunului, într-o sâmbătă, la un mall, în hipermarket. Abundenţă de marfă şi de clienţi,  neîndoielnic flămânzi, după scrutarea rafturilor şi voluptatea umplerii cărucioarelor. Un personaj iritat dirijează prin staţie, pe un ton dictatorial, mulţimea spre casele de marcat mai libere. Situaţia e albastră. Sâmbăta albastră, după vinerea neagră. Într-o ţinută lejeră, cu nişte zmeură congelată şi o cutie de cacao, mă orientez (prost) spre o casă mai puţin aglomerată. După mine, în câteva secunde, o coadă care ar activa sămânţa de agorafobie latentă în cel mai sociabil individ. Întind cardul şi aştept. O voce aspră, ce completa mimica dispreţuitoare şi plină de reproş a casierului, denunţă impardonabila ipostază în care mă aflam: fonduri insuficiente! Ce-i drept, foloseam un card destinat în general nevoilor curente de protocol ale biroului, asociat unui cont la care au acces toţi colegii mei. Nu eram sigură aşadar cine ce a cheltuit şi, mail ales, câţi bani sunt. Fâstâcită şi dispneică, mă scuz şi caut cu mişcări alerte, în geanta devenită parcă dintr-o dată sac fără fund, cash, un alt card, o soluţie, mă uit în jur după vreun cunoscut salvator, un milionar risipitor deschis la seducţie de supermarket sau măcar vreun demon cu care să închei pactul proverbial până trec de casă. Fără folos. Domnul din spatele meu, nerăbdător, cere prioritate, dată fiind situaţia. Casierul cazon îl informează sec, pe un ton ridicat: „Doamna nu are bani! Trebuie sa vină colegul să anuleze tranzacţia.” Şi apoi din nou, mai tare, pentru fixarea informaţiei pentru tot restul cozii: „Doamna nu are bani!” Nu era aşadar nimic de făcut – doamna nu avea bani! Între timp, un supraveghetor sesizează agitaţia şi, de peste rânduri şi rafturi, chestionează casierul. Verdictul răsună cu ecou, de această dată parcă şi mai ascuţit: „Doamna nu are bani!” Preocupat de accelerarea procesului reparator, omul strigă în staţie, să străbată sunetul mai abitir: „Să vină Popescu, să anuleze tranzacţia. Doamna nu are bani!”. În scurt timp se naşte printre semenii alertaţi un neaşteptat val de simpatie, de compasiune. Nu, nu pentru mine, infama ce merita oprobriul, umilinţa. Ci pentru victimele mele, care-mi urmau la rând. De la casa vecină, un cetăţean atent, după ce m-a analizat ostentativ din cap până-n picioare şi şi-a ţintuit o clipă (nesfârşită) privirea încărcată de subînţeles pe chipul meu,  i s-a adresat domnului din spate, eroic – salvator, la sacrifiu, ca un SPP-ist american cu pieptul gol în faţa glonţului pentru preşedinte: „Poftiţi aici, vă las in locul meu! Veniţi, vă las în locul meu!”

Faţă de mine în schimb, toleranţă - zero,  empatie – inexistentă,  judecată – fără drept de apel. Senzaţie - gândac.

Finalmente, am îndrăznit să cer rejudecarea: „Mai încercaţi o dată”, strecor o şoaptă printre proteste. Aprobat! ... A-PRO-BAAAT!... Validarea tranzacţiei când arena strigă sânge? Nepreţuită! Pentru restul există Mastercard!”

„Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)