Doroţcaia, satul românesc dintre Rusia şi Uniunea Europeană

Ana Ivanovna are cetăţenie transnistreană şi e mulţumită cu pensia ei şi cu faptul că gazele sunt mai ieftine FOTO Lina Vdovîi

Moldova a semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană. Cu câteva săptămâni înainte, un sat navighează pe ape tulburi, între Moldova şi Transnistria.

Apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană e privită câş de ţăranii dintr-un sat de la marginea ţării. Doroţcaia e situată în Republica Moldova, la stânga Nistrului, pe malul separatiştilor transnistreni. Oamenii de acolo vor să se unească cu Transnistria. Satul are un primar la Primărie şi-un lider de „soviet local“, o şcoală cu două directoare, un falnic monument al eroilor sovietici, precum şi o mână de ţărani derutaţi cu câte două cetăţenii: moldovenească şi transnistreană. Hăituit de puterile din Vest şi Est, linie de front în cel de-al doilea Război Mondial şi în conflictul din 1992, ăsta-i locul în care se ciocnesc civilizaţiile.

„Ei te cheamă, scuzaţi, în Evrojopa (n.r. – „curul Europei“), dar nu Europa“, cloncăne, cocoţat pe-un gard de beton, în limba română, Piotr Dobrinschii, liderul sovietului local din Doroţcaia – o instituţie fantomă, practic inexistentă.  E 4 aprilie 2014, primăvara abia mijeşte ochii, iar centrul satului e plin de broboade colorate înnodate sub bărbii. Dobrinschii, mujic în bluză de trening şi pantaloni de stofă, le-a adunat să le explice de ce-i mai bine în Transnistria decât în Moldova şi ce-ar putea face ei, cetăţenii onorabili ai satului, ca să se alipească separatiştilor.

Broboadele de lână îl ascultă cu atenţie de şcolăriţe, râd la unison când aud de Europa şi-l aplaudă pe Dobrinschii ca pe tătucul vremurilor comuniste. Ele vor referendum pentru unirea cu Transnistria. 

În spatele sătenilor adunaţi la protest, sacouri negre, apretate, păşesc nervos şi cârâie. Cuvintele se rostogolesc din boxe ca nişte buzdugane. „Tz, tz, tz“, şuieră sacourile pântecoase. Peste câteva minute, apare şi primarul satului, Andrei Leşco, reprezentantul autorităţilor de la Chişinău. Urcă pe scările Casei de Cultură şi smuceşte microfonul de la Dobrinschii: „Eu sunt obligat, ca primar legitim, să asigur ordinea publică, să asigur microfoane, să mă asigur că noi, dacă dezbatem la adunare, avem reprezentanţi care vin să audă ce vrem şi ce cerem. Noi dorim de la Republica Moldova să ne asculte inima, durerea şi jalea, cum plânge Vera“. Basmalele înnodate îi adulmecă vorbele cu neîncredere.

„Sau treceţi în Transnistria!“, aruncă mai în glumă, mai în serios, primarul ales, neştiind că locuitorii atâta aşteaptă. Pe loc, liniştea se umple cu un vuiet erupt din plămânul amărât al adunării. 

„Transnistria! Da! Vrem în Transnistria! Transnistria!“

Leşco împietreşte. „Iar voi rămâneţi în Moldova!“, scuipă cineva la final cu satisfacţie şi femeiuştile chicotesc înveselite. În semibezna de pe scenă, feţe serioase, viceminiştri din toate ministerele de la Chişinău, au explicat că într-o democraţie tânără lucrurile se mişcă greu, dar se mişcă. Că Guvernul face tot ce poate. Că trebuie să fie patrioţi. Că „trebuie să înţelegeţi, oameni buni“. Că. Problema e că sătenilor li s-a luat. Ei au o chestiune concretă care-i frământă şi pe care o vor rezolvată. Separatişti, ruşi, români, pentru ei toţi sunt aceeaşi apă. Pământurile, în schimb – terenurile pe care le-au cultivat o viaţă şi pe care n-au mai păşit din decembrie – sunt tot ce au mai de preţ. „La masa de negocieri în formatul 5+2 nu s-a ajuns nici până astăzi la o înţelegere. Ţăranul, ca să are, să semene, să strângă roada, trebuie să închirieze cota parte de la transnistreni. Dar asta înseamnă să-şi piardă dreptul de proprietate, practic. Doar e pământul nostru“, spune directoarea liceului din Doroţcaia, Viorica Bacioi.

Ceremonia se încheie cu poezia recitată de nouă pitici de 7 ani. Stau drepţi ca nişte matrioşte. Uniforme negre, fundiţe albe, codiţe blonde, pistrui pe nas. „E plin de lacrimi Nistrul/ Şi valea-i numai jale/ Căci e stropit cu lacrimi/ Tot ce vedeţi în cale.“ Microfonul se plimbă la fundiţa de alături care continuă, cu voce de ied. „Să stăm la straja ţării/ La tot ce este sfânt/ Nu despărţiţi voi, oameni/ Al nostru sfânt pământ.“ Sătenii se cutremură. Li se face pielea de gâscă. S-au activat motoraşele. Se ridică în picioare, iar finalul e spart de aplauze. „Trăiască moldovenii/ Şi-a lor credinţă mare/ Din stânga şi din dreapta Nistrului/ Până la mare.“

Satul arde, cine se piaptănă?

Tihna din centru e doar o iluzie. În realitate, viermuiala din casele şi inimile oamenilor n-are unitate de măsură. Cetăţenii sunt împărţiţi. Cei care se tem ca dracul de tămâie de „homosexualii şi fasciştii din Europa“ au în buzunarele de la piept paşapoarte transnistrene. Datorită acestora, primesc pensii mai mari şi visează la victoriosul viitor în care Transnistria se uneşte cu Rusia. Vor referendum, în sat circulă nişte liste misterioase cu semnături.

Ceilalţi, cetăţenii moldoveni, se tem de război. Îşi văd de case şi gospodării, dar stau cu frica-n sân. Mai ales de când cu nebunia din Ucraina. Se plâng că ei mereu au fost înghesuiţi, striviţi, călcaţi de galoşul sovietic ori ameninţaţi cu steluţele Europei. 

Îmi amintesc cumva de replica învăţătoarei de istorie din liceu: 

„Principatele Române au fost întotdeauna zonă de tampon“. Aşa-i şi Doroţcaia, un tamponaş mai mic.

Staţia de autobuz din Doroţcaia FOTO Lina Vdovîi

Un sat cu istorie încărcată

Pe hartă, Doroţcaia arată ca un hrib ogârjit, răsărit nătâng după o burezeală şi tăiat mişeleşte în două din ’92 încoace. Pălăria e într-un capăt, cu pământ arabil pe care separatiştii au pus ochii. Trunchiul e în celălalt, în Moldova. Pe trunchi cresc gospodării cu vite, orătănii, iarbă de cosit. Ţărani care se adună-n centrul satului şi discută despre cum şi-ar putea lucra pământul.

E-un loc frumos, liniştit, de graniţă. Te plimbi pe drumul central, iar pe marginea lui dospesc în tihnă Poşta, un mic Muzeu de Istorie înghesuit într-o cocioabă, o Casă de Cultură falnică, o Primărie cu pereţi roz, camuflată de nişte stufăriş, un ditamai memorialul dedicat celor peste „700 de eroi sovietici care au căzut pentru eliberarea satului“. 

Andrei Berzan, directorul Muzeului de Istorie, îmi spune că pe uliţele satului au mărşăluit, în 1941 şi 1944, soldaţi germani, militari sovietici, apoi în 1992, trupe moldoveneşti şi separatişti transnistreni.

„Situaţia e proastă, fasciştii sunt de vină“

Ajung în sat pe la 10 dimineaţa. Pe strada principală, mă ia în primire un hăndrălău cu şapca trasă hoţoman pe un ochi. Mă vede cu camera la gât şi rucsacul în spate. „Spik ingliş?“ (n.r. – Vorbeşti engleză?), întreabă cu un accent asemeni sunetului pe care-l scoate lama cuţitului ros de piatră. Se bălăngăne în faţa mea. Nu ştiu dacă-i beat ori doar puţin scrântit. Cert e că mă urmează bombănind surd în barbă şi mă duce la o bătrână strigată Ana Ivanovna.

O întreb câţi ani are, dar femeia e superstiţioasă: „Of, azi e luni, nu se numără“. Pliveşte iarba în afara curţii, pe sub gard de lemn cu uluci de lemn răşchiraţi, ca nişte dinţi lipsă. Corpul îndesat al bătrânei e acoperit de flori. Broboada e albastră cu maci şi muşeţel, halatul e negru, cu lalele, pe fustă se înghesuie nişte corole albe. „Situaţia e proastă. Au interzis poporului să-şi lucreze pământurile. Păi, din ce să trăim? Eu am lucrat un cârd de ani în colhoz, iar acum nu mă pot duce“, se tânguie. O întreb dacă i-ar fi mai bine cu Transnistria. „Doroţcaia trebuie să fie cu Dubăsariul! Cu Transnistria am fost, cu Transnistria vrem să fim!“ Brusc, imagini răzleţe din conflictul din 1992 îi întrerup discursul. Îşi aminteşte cum soldaţii moldoveni i-au distrus casa. Gloanţele au pătruns prin geamuri şi-au aterizat în fotolii. I-au stricat frigiderul. Arată spre grădină şi-mi zice că au stat ascunşi taman în curtea ei.

Ana Ivanovna are cetăţenie transnistreană. „Eu am pensie bună, acolo gazele nu-s aşa scumpe, apa-i mai ieftină… Dacă trecem în naţia României, apu gata! Io-s moldovancă şi toată viaţa am fost aşa, da’ am avut adunare în sat şi oamenii spuneau că suntem români. Io nu cred aşa ceva!“ Iar de vină e şi televizorul. Acolo a auzit că, dacă vin românii, se vor pune taxe pe găini şi cap de vită.

Începe să plângă. Se sprijină de sapă şi-şi duce palma la ochi. „Fasciştii sunt de vină.“ Fasciştii i-au distrus casa, copacii din grădină – „toţii merii, toţi cireşii, toţi prăsazii!“ – iar acum stă cu frica-n sân. „Oamenii răi au arme. Oamenii răi în primărie, la conducere. Trebuie daţi afară. Numai eu ştiu cât am tras, am ajuns să nu pot dormi noaptea de teamă că-ncep iar să se împuşte.“ 

„Nu despărţiţi pământul!“

Deşi Moldova a semnat vineri, 27 iunie, Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, un tratat care le va oferi celor două părţi un cadru de cooperare în domeniul politic şi cel economic, femeile care-l ascultă pe Dobrinschii privesc traseul european al Moldovei cu ochi strâmbi, lipsiţi de încredere. Perspectiva implicării directe a Bruxelles-ului în problema care-i macină pe oameni pare improbabilă. În acest moment, toate speranţele se leagă de aşa-zisul lider de soviet local, Dobrinschii. 

În urma conflictului din 1992, unii dintre cei 3.500 de locuitori ai comunei au pierdut aproximativ 2.600 de hectare situate după linia de front. Chişinăul şi Tiraspolul aveau un parteneriat care le permitea proprietarilor să lucreze pământul. Înţelegerea a expirat în decembrie, iar până astăzi nu s-a ajuns la un alt acord. La o săptămână după adunarea şefului de soviet, cei de la Chişinău au organizat propria întrunire în sala Casei de Cultură.

Şcoala pe patru roţi

Liceul din Doroţcaia e, la rândul lui, special. Dimineaţa, de la 8.00 la 13.45, pe holurile înguste aleargă gălăgios elevi din sat. Vreo 300. Au pauze mai scurte, căptuşite-ntre lecţii, pentru că trebuie să elibereze clădirea. 

După-amiază însă, la porţile şcolii opresc trei autobuze, două vechi şi unul mai nou. Nişte vehicule scorojite, adormite pe exterior şi mustind de viaţă pe interior. Din ele coboară vitejeşte 160 de elevi şi învăţătorii liceului „Ştefan cel Mare şi Sfânt“ din oraşul Grigoriopol, luat de separatişti. Vin în Doroţcaia ca să poată studia în limba română. Au fost alungaţi din Transnistria.

„Noi am activat clandestin din 1996 până în 2002. Ne-am ascuns în şcoala din Grigoriopol, fără aprobare de la separatişti. Din 2002, venim aici. Împărţim, practic, liceul“, îmi spune directoarea Elena Cercavschi (foto dreapta). E-o doamnă de care am auzit prima dată de la membrii Asociaţiei Promo-LEX. „O luptătoare“, mi-a zis Alexandru Zubco, jurist în cadrul asociaţiei. A fost reţinută şi arestată de membrii securităţii din Tiraspol. „N-a ştiut nimeni timp de o săptămână unde mă aflu“, îşi aminteşte şi colţurile buzelor se lasă în jos, formând o paranteză. Au chemat-o la interogatorii, o sună-n miezul nopţii, e mereu în alertă.

Dacă Doroţcaia va intra în componenţa Transnistriei, cele două şcoli vor muri. Deşi nu le place situaţia actuală – „e umilitor să treci vama zilnic şi să trebuiască să arăţi paşaportul“ – învăţătorii se ambiţionează şi vin cu manuale, cataloage şi copii, până pe teritoriul Moldovei. Înghesuiţi ca nişte linguri în sertarul de bucătărie, dar în siguranţă.

Facem turul claselor. Unele mustesc de elevi dornici de carte în limba română, în altele bate vântul. Scaunele sunt ridicate pe bănci, un grup de fetiţe roiesc în jurul profesoarei. 

Directoarea-mi spune că mulţi dintre părinţi ascund faptul că-şi trimit copiii la această şcoală. Cei mici habar n-au ce se întâmplă la o aruncătură de băţ, dar profesorii urmăresc cu frică evenimentele din Ucraina. „Ucrainenii-s proşti că nu au învăţat de la noi în 1992“, spune directoarea Cercavschi. Acum s-au procopsit şi ei cu republică separatistă. 

Piticilor le place să vină cu autocarele. Fac bazaconii pe scaunele cu stofă învechită, îşi povestesc daraverele din seara precedentă şi pupă geamul cu degetele neastâmpărate. Gabriela, „7 ani şi puţin“, a terminat orele la 17.00 şi trebuie să aştepte până la plecarea primul autocar. Are voce zglobie ca atmosfera de Crăciun: „Când ajung acasă, nu mă mai joc, mă pune mama să fac temele“. În curte, copiii aleargă ca nişte pui de vrabie şi se răţoiesc.

Copiii se înghesuie în autocare la plecarea zilnică peste graniţa inventată de transnistreni FOTO Lina Vdovîi

Elevii se urcă în autocar şi se întorc în Grigoriopol, dincolo de aşa-zisa graniţa FOTO Lina Vdovîi

 „Suntem morţi dacă trecem la Transnistria“

Îl sun pe primar, după ce vizita de dimineaţă s-a lăsat cu „nu e“ şi „nu ştim când“. „Eu nu vorbesc cu presa! Eu-s supărat! Nu-s la primărie, nu mă mai căutaţi!“, ţipă-n telefon supărat foc şi pară. Nu-l văd, dar îmi şi imaginez aburii ieşindu-i din urechi ca dintr-o locomotivă. Urc dealul cu pas alert, intru-n primărie şi aterizez din viteză, puţin cam ameţită, în biroul şefului.

„Ştiţi ce-am învăţat eu la şcoală în Iaşi, dom’ primar? Că un jurnalist bun e cel care, dacă-i dat afară pe uşă, intră pe geam.“ Zâmbesc cât pot eu de frumos, îmi pun rucsacul pe masă, scot carneţelul şi mă aşez pe scaun.

Rânjeşte dostoievskian: „Dar de unde ştiai că sunt aici?“. E furios. Spune că presa pune sare pe rană. Oamenii-s confuzi şi derutaţi. 

„Ziarele au scris că tot satul Doroţcaia a vrut alipirea şi primarul s-a opus. Dar eu am făcut adunare. Nu sunt împotrivă, pur şi simplu nu pot să trec sub jurisdicţia unei ţări nerecunoscute. Voi face o adunare şi dacă vor să treacă în Transnistria, îmi dau demisia. Nu vreau să fug ca Ianukovici pe drumuri.“

Îmi spune că Dobrinschii e numit de administraţia din Dubăsari, dar nu are niciun fel de putere. „Dacă are soviet, atunci trebuie să aibă secretară, contabil, buget. Dar el umblă prin sat şi amăgeşte oamenii, atât.“ E un şarlatan. Spune că cei care vor referendumul sunt prea puţini. Iar primarului îi este frică. „De unde să ştiu eu ce-o să fie mai departe? Poate Ucraina se duce cu Europa şi Transnistria e strânsă de gât. Pe urmă, oamenii ăştia or să vrea să se întoarcă la pensiile din Moldova, ai?“

Îi fac câteva poze pe furiş când iese la ţigară. Face nişte calcule rapide. Pensionarilor le convine să aibă cetăţenie transnistreană pentru că primesc cam de trei ori mai mult pe lună. Îmi face un calcul rapid: pensia minimă în Moldova este de 800 de lei moldoveneşti (42 de euro). În Transnistria, e 1.800 de lei. 

 „Suntem morţi dacă trecem la Transnistria. E o situaţie straşnică“, încheie şi suge cu nesaţ din ţigară.  

La poarta sovietului „suprem“

„Vezi că fuge de presă. L-au alergat jurnaliştii pe după Casa de Cultură după primul protest şi-a tăcut mâlc“, mă avertizează tovărăşeşte primarul. Dar trebuie să fac o încercare, aşa că încep să întreb de liderul de soviet din poartă-n poartă. L-oi găsi eu şi poate-l conving, mă tot îmbărbătez. Cu obrazul rumen mângâiat de ultimele raze, oamenii îmi spun că omu-i bun, că i-a ajutat pe unii să-şi găsească de lucru prin Transnistria şi că poate, poate şi-or recăpăta şi terenurile.

O femeiuşcă-n galoşi şi capot roşu ca para mă ia de braţ şi mă întreabă suspicios: „Tu de-a cui eşti, fetiţo? Cu cine ţii?“. Îi spun că nu m-am decis încă, de asta vreau să-l găsesc pe Piotr Dobrinschii. „Aha!“, se dezumflă şi-şi îndreaptă spatele gârbovit. „Eu am fost la adunare şi am şi paşaport de Transnistria. Tovarăşul Dobrinschii e de ispravă, să ştii. Ne-o găsît de lucru, ne-o promis că ne unim dacă semnăm listele celea. Toată ziulica aleargă pentru noi.“

Într-un final, îi dibuiesc poarta – albastră, cu inimi şi romburi verzi. Nişte câini mă latră de-mi vine să o iau la fugă, dar am noroc cu nevasta şefului sovietului. „Nu-i acasă!“, ţipă din pragul casei.

„Şi nici nu dă interviuri! A zis că o să dea când o să aibă birou!“ Strânge nişte flenduri murdare în mâini. O întreb când vine, o rog să-l sune, îi spun că am vorbit cu primarul şi corect ar fi să mă întâlnesc şi cu el. „Nu vorbeşte cu jurnaliştii“, azvârle cu putere de parcă bate nişte covoare.

Mă sprijin de gura unui camion galben parcat lângă poartă. Aştept jumătate de oră. Aud şuşoteli în curte, câinii care se gudură a joacă pe lângă cineva şi între două romburi şi-o inimioară răsare o tânără cu ochi albaştri. Mă ia pe sus: „Ce faceţi, n-aţi înţeles că nu vrea?“. „De ce nu vine să-mi spună treaba asta singur?“, întreb cu voce de mironosiţă. „Că n-are birou. Când o să primească, atunci o să discutaţi. Tata lucrează mult ca să facă bine oamenilor“ şi se întoarce brusc, lăsându-mă în plop. Îmi adun catrafusele-n rucsac şi mă car. După ce-am pierdut ultimul microbuz-rutieră spre Chişinău ies să fac autostopul. Un flăcău cu căutătură blândă mă duce până-n Coşniţa, următorul sat, şi mă lasă pe marginea şoselei. Opelul lui e singura maşină care taie orizontul timp de jumate de oră.

Casa lui Piotr Dobrinschii, autoproclamatul lider al sovietului „suprem“ din Doroţcaia, organism-fantomă al regimului transnistrean FOTO Lina Vdovîi

Muzica mai tare

Soarele îşi face razele ghem şi se culcă după dealuri, iar în mine creşte teama că va trebui să înnoptez pe malul stâng, la trei măsele de separatişti, în lanul de porumb. Curând însă, aud sforăitul unui motor. Un transnistrean opreşte lângă mine şi mă-ntreabă în rusă dacă Kishinev. Da, tovarişi, Kishinev. Îi trimit mamei SMS: „M-a luat un transnistrean. Dacă nu ajung acasă, mă cauţi la ei“. N-a fost nevoie şi nici n-a trebuit să născocesc minunăţii. Omu’ a dat muzica mai tare – nişte rock rusesc de calitate – şi s-a descotorosit de mine în Kishinev. 

Numai vitele trec vama

Paradoxul celor două cetăţenii care se reunesc armonios într-o familie mă aşteaptă chiar la colţ, la vânzătoarea Valentina. Flancată de Chupa-Chups, pufuleţi Cristinel şi Cristinuţa, şerveţele O’Fresh, batoane de salam şi un roman rusesc cu coperţi îngălbenite, „Avem acelaşi sânge“, femeia are paşaport transnistrean, iar soţul, veteran din conflictul de pe Nistru, n-are de ales, se mulţumeşte cu cetăţenia moldovenească.

„Nu ne dau voie, idioţii, să semănăm. Am luat grăunţe, dar nu putem merge. Numai vitele trec vama“, se tânguieşte cu faţa pleoştită. Totuşi, femeia are pensie echivalentul a 150 de dolari. Dacă se baza pe bărbat, susţine, mureau de foame. Aşa, „el o fost la război, dar dacă ăştia-i dau pensie mizeră“. Unul luptă pentru integritatea teritorială, neam întregit, etc., celălalt face ceva pe ea, cum ar veni.

Valentina face calculele rapid la un abac. Înainte să mă strecor afară, prind momentul de sinceritate supremă: „Dacă s-ar alipi Moldova la România şi satele astea ar rămâne cu Transnistria ar fi bine pentru noi“.

Valentina are paşaport transnistrean. Soţul rămâne „moldovean“ FOTO Lina Vdovîi

Text semnat de Lina Vdovîi apărut iniţial pe casajurnalistului.ro, iar o variantă a sa a fost publicată în ediţia online a cotidianului „The Guardian“.