Dreptate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cum poţi face dreptate într-o ţară croită strâmb? Chiar dacă nu suntem, oricât de surprinzător pare pentru unii şi de regretabil pentru alţii, campioni mondiali la corupţie, avem totuşi o problemă gravă de coeziune etică.

Înainte de toate, România post-totalitară s-a născut cu moaşe comuniste. Nici bona nu a fost mai brează. Ajunşi între timp la o relativă maturitate – un sfert de secol nu este puţin lucru –, ne confruntăm cu urmările tardive, dar nu mai puţin periculoase, ale bolilor copilăriei. Nu reiterăm aici lunga discuţie despre lustraţie, compromisă la noi cu bună ştiinţă. Luăm doar act de cantitatea îngrijorător de mare de otravă amestecată în aerul şi apa democraţiei cotidiene. Cum să crească planta libertăţii în mijlocul acestei poluări?

În ceea ce îi priveşte pe actorii şi regizorii scenei noastre publice, de la politicieni la finanţatori şi de la mediul academic la directorii de opinie, tipologia este uşor de recunoscut. Majoritatea dintre ei s-au impus prin negocieri, conduc autoritar şi îşi fidelizează tribal colaboratorii. Niciunul nu a dat un examen cinstit, nu a concurat pe faţă. Procedând astfel, au pus pe fugă generaţii întregi de oameni valoroşi, iar pe cei care au rămas îi umilesc fără încetare. Pe scurt, cum să avem o ţară dreaptă când diriguitorii ei îşi datorează existenţa nedreptăţii?

Suspendarea justiţiei sociale se vede la tot pasul. În vreme ce supraveghetorii mecanismului financiar sunt plătiţi regeşte, cei care supraveghează formarea viitorilor plătitori de taxe trăiesc la limita sărăciei. Soarta dascălilor este comună cu cea a medicilor, protagoniştii unui sistem de pe urma căruia companiile farmaceutice fac anual miliarde. Aceiaşi asimetrie o vedem chiar şi în comunitatea de credinţă: în vreme ce episcopii, călugări „la bază“, sunt indemnizaţi ministerial, unii preoţi, cu familiile lor, o duc de azi pe mâine. Cum mai putem predica, atunci, dreptatea?

Că dreptatea este un imperativ divin, asta o întâlnim în mai toate textele religioase relevante. Tot acolo citim că, dată fiind slăbiciunea umană, dreptatea nu este niciodată completă şi definitivă. De unde însă nu rezultă resemnarea, împăcarea cu soarta, ci asumarea unei lupte permanente cu nedreptăţile proprii şi ale altora. Mergând pe firul acestei logici, faptul că la noi înfloresc ilegalitatea, furtul şi minciuna se datorează neputinţei induse de impunitatea corupţilor, transformată, nu de puţine ori, în paradoxală complicitate. Am devenit nedrepţi cu dreptatea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite