Dreptate, adevăr şi reconciliere: asumarea trecutului în prezent

„Avem nevoie întâi de toate de dreptate şi adevăr, apoi de reconciliere”

E vremea să facem pace cu noi înşine şi cu istoria noastră. E vremea să ne asumăm greşelile şi să nuanţăm trecutul. Altfel, prinşi între eterne regrete, deziluzii şi frustrări, riscăm să pierdem din vedere prezentul şi viitorul.

Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera (Ioan 8:32)

Cazul Alexandru Vişinescu are în continuare ecouri foarte puternice în România şi până în capitala Americii, inclusiv în Washington Post. Există un sentiment de speranţă şi de satisfacţie că, iată, în sfârşit, se va face dreptate şi criminalii unui regim odios vor răspunde în faţa legii. Şi se mai observă o neobişnuită efervescenţă la nivelul societăţii româneşti. Să se fi trezit oare o parte a conştiinţei noastre colective? Să fim oare gata să punem ordine în ce a fost?

Fostul comandant de penitenciar este deja condamnat în faţa opiniei publice, e drept, fără prezumpţia de nevinovăţie şi cu o oarecare teamă că, la cei 87 de ani, ar putea să ne scape printre degete. Gravitatea celor întâmplate, groaznicele zile şi nopţi îndurate de deţinuţii politici ai acelor vremuri, dar şi unele reacţii virulente şi lipsa de remuşcări a suspectului principal, par să ne dea dreptate. Totuşi, într-un stat de drept, verdictul final trebuie să-l dea justiţia, chiar dacă au trecut mai bine de 50 de ani de la faptele incriminate.

De ce a fost nevoie de atât amar de vreme pentru a-i trage la răspundere pe criminalii şi torţionarii unei ere de tristă amintire? Associated Press a pus un diagnostic ferm în articolul din 9 august: unii foşti comunişti şi agenţi ai Securităţii au protejat personaje ca Vişinescu prin poziţii cheie în sfera politică, în mediul privat şi în presă. Şi totuşi, cine poate crede că există persoane care l-au apărat şi ascuns, în mod special, pe Alexandru Vişinescu?

În realitate, fostul comandant de la Râmnicu Sărat a fost doar o mică parte a unui mecanism de represiune complex şi precis, dirijat cu abilitate şi fără scrupule “de sus”. Vişinescu a fost un executant, aşa cum singur se apără, deşi chestiunea a fost tranşată în mod clar şi fără echivoc de Organizaţia Naţiunilor Unite prin aşa-numitele principii de la Nürnberg. În speţă, principiul IV specifică că nicio persoană nu se poate sustrage răspunderii faptelor sale invocând ordinele primite de la superiori. Sau în cel mai rău caz, aşa cum arată Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii, dacă e musai să faci ce ţi se cere, măcar să nu faci exces de zel, să faci minimul necesar. Nu aceasta pare să fi fost abordarea lui Alexandru Vişinescu.

În esenţă, însă, cazul Vişinescu nu este (doar) despre pedepsirea acestui individ, iar mobilizarea parcă neaşteptată a societăţii româneşti din ultimele zile este un indiciu că avem de-a face cu o dinamică mult mai profundă.

În spatele acestui episod sunt răni adânci care nu s-au vindecat niciodată. N-am avut şansa, ca popor, să facem pace cu noi înşine, să ne asumăm trecutul cu bune şi cu rele. N-am ştiut ca în momentele de răscruce ale anilor 90 să ne unim sub semnul reconcilierii şi-al adevărului. N-am avut liderii care să aibă competenţa şi mai ales dorinţa de a face lumină asupra unor decenii întunecate de durere şi ruşine. Se ştie de ce.

Soluţia Comisiilor pentru Adevăr şi Reconcilere (CAR) este cunoscută şi şi-a dovedit în repetate rânduri utilitatea în cadrul unor societăţi adânc divizate de violenţă şi tensiuni istorice. Ideea este simplă şi implică organizarea unor comisii formate din persoane cu o reputaţie ireproşabilă (de pildă, în Africa de Sud, celebra Truth and Reconciliation Commission a fost prezidată de Desmond Tutu). Acest organism îi audiază, într-un cadru public, pe cei implicaţi în faptele incriminate, iar aministia este o posibilă soluţie în anumite situaţii. Scopul este de a scoate la lumină adevărul, într-un climat al reconcilierii şi într-un efort naţional de restabilire a încrederii.

Cum ar fi arătat astăzi România dacă ar fi beneficiat de o astfel de comisie, funcţională, în 1990-91? Spre exemplu, Alexandru Vişinescu ar fi putut mărturisi din proprie iniţiativă adevărul despre faptele sale, chiar în schimbul unei oarecare clemenţe. Am fi ajuns atunci, pe lanţul faptelor istorice, de la executanţi la decidenţi, şi-am fi putut nuanţa trecutul pentru a înţelege cine a greşit cu adevărat şi care sunt marii vinovaţi pentru zecile de mii de victime ale represiunii comuniste. Ar fi răspuns în faţa legii cei “de sus”, pe care îi ştim mai bine sau mai deloc, cei cu gulere albe şi manşete cu butoni, cu ţigări fine şi parfumuri scumpe, cei care ordonau crime cu zâmbetul pe buze, în saloane albe, imaculate, departe de jegul celulelor şi de zăngănitul cătuşelor. Mulţi dintre aceştia au încheiat socoteala cu lumea aceasta şi-au ieşit nu pe uşa din spate ci prin faţă, cu lumea bună, şi tot cu acelaşi rânjet, că doar au făcut ce-au vrut şi n-au fost deranjaţi nici de anchete, nici de întrebări incomode şi nici de camere de luat vederi. Şi, evident, nici de propria lor conştiinţă.

Comisiile pentru Adevăr şi Reconciliere ar fi făcut dreptate, la un nivel mult mai profund.

Ne-am fi împăcat astfel mai uşor cu trecutul şi ne-am fi asumat greşelile, şi inclusiv pasivitatea cu care poate am asistat la abuzurile acelor vremuri. S-ar fi închis astfel rănile adânci dintre şi între generaţii. Am fi regăsit unitatea în dreptate, adevăr şi reconciliere. Şi-am fi evitat poate anii pierduţi în deziluzii, cinism şi suspiciune. Privindu-ne din nou ochi în ochi unii pe alţii, ne-am fi putut asuma un viitor colectiv, pornind de la o pagină de prezent nepătată de trecut.

Ar fi fost de mare folos acest “restart” acum 23 de ani, dar încă avem nevoie de un astfel de moment. Neputinţa, frustrarea, maladia scepticismului cronic, lipsa de unitate – cu asemenea resentimente acumulate ani la rândul, cum am putea să ne unim, ca popor, şi să jucăm un rol pe măsura potenţialului nostru, într-o lume din ce în ce mai complexă? Oare am putea să construim vreodată un viitor mai bun pentru cei care vin din urmă fără a face pace, pe deplin, cu trecutul?

Dincolo de condamnările publice şi a furiei oarbe, deşi poate justificate, avem nevoie întâi de toate de dreptate şi adevăr, apoi de reconciliere. Numai astfel ne vom putea regăsi ca popor, cu valorile noastre fundamentale, şi ne vom recăpăta încrederea în noi înşine şi unii în alţii. Asumarea trecutului în prezent nu-i o sarcină uşoară şi nu se poate realiza peste noapte. Însă revenind la Nicolae Steinhardt:

Biruinţa nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.

Aceste rânduri sunt dedicate străunchiului meu, Preotul Băncilă din comuna Dochia, jud. Neamţ. S-a stins după ani de temniţă grea, fiind găsit vinovat pentru că avea în bibliotecă literatură germană: Goethe, Kant, Hegel.