Drumul meu în feminism

Pe vremea în care feminismu'-n România era un fapt şi nu un concept, adică mama urla la tata să cureţe cartofii, iar străbunica urla la toţi să-i pună cafeaua exact la 4 centrimetri distanţă de unde bătea ea cu degetu’, ei bine pe acea vreme diferenţa dintre femei şi bărbaţi pentru mine era că unele poartă tocuri şi unii se bărbieresc.

Plecând la studii din Sudul matriarhal spre Estul slavo-tătucesc, în a doua săptămână de facultate un coleg îmi atrage atenţia că nu trebuie să ridic vocea la el că a uitat să-mi aducă o carte pre care i-o împrumutasem şi de care aveam nevoie urgent.

– Nu se face, fetele nu ridică vocea la băieţi!

– Hai sictir, unde scrie?

Mi s-a mai spus de la înălţimea catedrei că femeile nu ar trebui să facă filosofie şi că misiunea lor pe lume este să nască bărbaţi, dar am considerat că vorbea tulburelu'-n el de profesor, sau că era un gen de glumă postmodernă, alambicată precum Gramatologia lui Derrida. Dar în 1996 ajung în Tuebingen şi, cum mă plimbam şi eu ca omul cu idei în cap pe malul împuiat de platani al Neckarului, chitind la Turnul lui Hoelderlin, dau cu capul de Frauen Buchladen, adică Librărie pentru Femei. Mai citesc o dată, de frică nu cumva să mă fi lăsat limba în pom şi poate că e vorba de toaletă, că de, astea înţeleg că trebuie separate pe sexe. Nu. Mă apropii şi văd că este un spaţiu cu cărţii şi, chiar dacă mulţi preferă lectura pe budă, cu toată cultura germană, parcă erau prea multe cărţi pentru tranziţia intestinală. Mă uit în chiloţi să mă asigur că am la mine sexul potrivit şi intru în librărie. Mă izbesc cărţile de bucate, tricotajele şi romanele dulcege cu coperţi de culoarea lenjeriei de pat. Să-mi se ofilească pixul dacă Spengler nu avea dreptate şi Occidentul nu a apus ca un muc de lumânare! Mă duc la tejghea şi întreb dacă nu au Critica Raţiunii Pure! Cucoana îmi rânjeşte că nu şi eu rânjesc la loc cu dispreţ, întorc spatele şi trântesc uşa. Cum vine asta? Eu sunt aici la Şcoala de Vară a lui Guenter Figal să le vorbesc despre rolul categoriilor şi al existenţialelor şi dau peste o librărie în care femeile sunt construite în culori pastel şi glazură de căpşuni? Mă simt atacată exact în identitatea mea de gânditor selectat şi invitat la o instituţie de asemenea prestigiu. Cum pot avea aşa o porcărie într-un oraş universitar?

În drum spre hotel văd o parcare cu locuri speciale pentru femei. Adică parcare pentru cei cu dizabilităţi, pentru femei şi pentru bărbaţi. Cum vine asta? Este un fel de scală a abilităţilor? Sunt femeile ceva între Behinderten şi bărbaţi? Nu, nu! Mi se explică: este o chestie feministă, este ca să le protejeze. De cine? De bărbaţi. De ce? Pentru că dacă parchează în locuri mai intunecate pot fi violate. Tot nu înţeleg. Dacă un violator are ceva de gând, acum ştie exact unde să găsească femeile. Scrie mare! În fine, văd că o enervez pe cunoştinţa mea feministă, şi probabil că arăt ca un pitecantroapă din Europa de Est care este aşa de înapoiată şi subjugată de bărbaţi că nici nu ştie că e.

Abia cinci ani mai târziu, locuind verile în Konstanz pe o stradă selectă, am înţeles ce-i cu feminismul german. Toate femeile...

citiţi continuarea pe sereniti.ro. 

Text semnat de Teodora Manea

Teodora Manea ar fi trebuit sa studieze medicină, dar a dat peste filosofie, şi cum toată lumea a descurajat-o, a decis să se facă filosof. În curând a aflat că filosofii ar trebui să fie bărbaţi, aşa că a considerat o operaţie de schimbarea sexului, dar din fericire a ajuns în catedra de hermeneutică înainte de programata operaţie. Pe drumul tratamentului hormonal de creştere a bărbii (deşi se pare că nu barba face pe filosofi ceea ce sunt!) a învăţat germană cu Heidegger, Hegel şi Kant. Când a ajuns în Germania i-au spus că băieţii ăştia nu vorbesc chiar germana, dar cunoştinţele lingvistice se pare că au fost suficiente să se înţeleagă din priviri cu un alt filosof german, emigrant şi în viaţă. De care nu s-a mai putut despărţi. Aşa că după zece ani de carieră universitară în Iaşi, şi-a făcut valiza şi a plecat la el, peste Canalul Mânecii în sud-vestul verzui al Angliei. Obosită de crescut bărbi şi filosofie, a decis să se dedice familiei, să se domesticească şi să accepte un destin de femeie. Dar plaiul mioritic şi ondulat englez au trezit-o la propria ai chemare, aşa că printre dealuri, copii, diferenţe culturale, oale, nostalgii culinare, ploi şi singurătăţi s-a apucat iar să scrie şi să gândescă.