Dumitru Cornel Vîlcu: „Salvaţi Roşia Montană” cea mai importantă mişcare civică românească a ultimului deceniu

Dumitru Cornel Vîlcu, lector universitar la Facultatea de Litere, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, este unul dintre liderii de opinie ai societăţii civile din Cluj-Napoca.

Universitarul s-a implicat în extrem de multe campanii, dintre care cea mai importantă a fost  "Salvaţi Roşia Montană", însă a fost activ şi este atent la multe alte cauze.

Vă redau un interviu cu Dumitru Cornel Vîlcu, despre actualitatea fenomenului „Uniţi Salvăm” şi viitorul politic sau nu al societăţii civile, despre zvonurile conform cărora ar fi finanţat de conspiraţii din străinătate, care pun în pericol fericirea ţărişoarei noastre. Nu lipsesc opiniile universitarului despre clasa politică, criza grecească, mişcările federaliste/secesioniste din Europa şi drama imigranţilor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.

Horia Nasra: „16 ani de rezistenţă arată că se poate! Continuăm împreună şi câştigăm!” Au trecut doi ani de la protestele contra RMGC, a exploatării cu cianuri din Munţii Apuseni, botezate ad-hoc  „Uniţi Salvăm”. În acest interval s-au mai desfăşurat câteva proteste sporadice însă intensitatea mişcării civice a scăzut. De ce?

Dumitru Cornel Vîlcu: Campania "Salvaţi Roşia Montană", pe lângă meritele ei excepţionale (e, fără îndoială, cea mai importantă mişcare civică românească a ultimului deceniu), a "beneficiat" şi de monstruozitatea intenţiilor RMGC, ca şi a corupţiei politicienilor. Una e să încerci dezvoltarea "pe şest" a unui proiect minier (fie el şi fără precedent ca amploare a distrugerii), alta e să ceri - şi aproape să obţii - modificarea întregii legislaţii a unei ţări pentru a face catastrofa posibilă. Legea specială pentru Roşia Montana, urmată de modificările propuse Legii Minelor, au reprezentat simptomul uriaş, imposibil de ignorat, al stării de decădere la care ajunsese, în întreg, politica românească.

Horia Nasra: Au fost protestele Uniţi Salvăm Roşia Montana episoade unice de trezire din letargie a societăţii civile româneşti, deoarece campania avea o vechime de peste zece ani, o oarecare difuzare în mediul online, plus tradiţia Festivalului Fân Fest?

Dumitru Cornel Vîlcu: Nu încape îndoială, notorietatea campaniei a contat enorm; dar aici aş vrea să fac diferenţa între cifrele seci şi masele (de fapt mici, dar) critice. Orice sociolog care ar lucra doar cu aprecieri numerice v-ar spune, poate, că marea greşeală a RMGC a fost să încerce a-şi asocia purtători-de-mesaj notorii ca Băsescu sau (întreg guvernul) Ponta. Doar când aceşti mari actori au intrat în scenă, românii au conştientizat masiv despre ce era vorba, şi-au dat seama că trebuie să aleagă pentru o parte sau alta şi... au ales.

Eu, însă, cred că mai importanţi decât cifrele (şi, vorba Campaniei SRM, infinit mai importanţi decât aurul) sunt oamenii; iar principala calitate a membrilor acestei mişcări a fost hotărârea de a duce, an după an, mai departe "steagul" unei lupte care, o spun cu mica/ scurta mea experienţă din interior, părea adesea, la orice calcul obiectiv, pierdută, pur şi simplu imposibil de câştigat. Vorbim despre "o mână" de cetăţeni (metaforic; activiştii 'duri', la nivelul întregii ţări, probabil că erau vreo 100) care s-au luat, la un moment dat, de piept nu cu o corporaţie, ci cu Preşedintele şi Guvernul... şi (fireşte, cu sprijinul altora, mulţi de la un moment dat) au învins.

Horia Nasra: În ultimii doi ani s-au lansat extrem de multe zvonuri despre posibila finanţare a protestatarilor din exteriorul României. Cred că nu a existat vreun lider de opinie al protestatarilor care să nu fi fost acuzat că este finanţat de George Soros... Cu cât v-a plătit dl. Soros ? Şi dacă nu, cine a lansat acest zvon şi pentru ce?

Dumitru Cornel Vîlcu: Neo-naţionaliştii români, cine să-l lanseze? :) Iar personal, din 2011 încoace, am fost acuzat că sunt plătit de Soros, USL (protestele din ianuarie-februarie 2012), Băsescu (protestul împotriva plagiatorului Ponta), evrei şi ţigani (de fiecare dată când am scris împotriva discriminării), musulmani/ Isis (când am scris despre Gaza sau în favoarea ridicării unei moschei la Bucureşti), Iohannis (când am organizat marele marş anti-Ponta), Putin (când am acuzat Serviciile şi Legile Big Brother) etc. - nu cred că am reuşit să-i amintesc pe toţi finanţatorii mei. Suma e confidenţială, tot ce pot declara sub jurământ e că de la toţi aceştia (şi de la fiecare în parte) am primit exact aceeaşi sumă. Iar informaţiile pe care le-am oferit până acum vă permit, dacă înţelegeţi semantic limba română şi ştiţi corect aritmetica, să o şi calculaţi :).

Horia Nasra: Consideraţi că Uniţi Salvăm trebuie să devină o platformă politică, pe modelul spaniol PODEMOS?

Dumitru Cornel Vîlcu: Nu. Consider că membrii societăţii civile trebuie să rămână până la capăt în societatea civilă. Sunt convins că, în afara 'activiştilor' ca noi (obişnuiţi mai degrabă să semnaleze neajunsurile şi să agite spiritele), sunt sute, mii, zeci de mii de cetăţeni oneşti, buni profesionişti inclusiv în domeniile de competenţă solicitate de administrarea politică a comunităţii, care ar putea înfiinţa noi partide (pentru că alăturarea la oricare dintre cele vechi mi se pare perdantă). Deocamdată, însă, trebuie să menţionez şi asta, legea e făcută în aşa fel încât să pară a încuraja pluralismul, dar să lichideze în fapt, fără probleme, orice forţă politică nouă. Deci noi, "civicii", am mai avea oricum ceva important de făcut înainte de a ne gândi, măcar, la politică.

Horia Nasra: În noiembrie 2014 aţi fost printre protestatarii dezangajaţi politic. Aţi participat la adunările din Piaţa Unirii, însă aţi făcut apel la calm, la critica clasei politice în ansamblul ei. Paradoxal, mulţi tineri care au participat la protestele anti-Ponta şi anti-PSD erau de stânga. Care este explicaţia pentru care oameni de stânga au protestat contra candidatului susţinut de stânga? Unde greşeşte PSD?

Dumitru Cornel Vîlcu: Nu greşeşte nicăieri. Dacă m-aş apuca să vorbesc despre "greşeli", s-ar deduce că undeva acest partid s-a abătut de la drumul lui, sau măcar de la drumul bun al ideologiei pe care o încarnează. Or PSD-ul, cu tristeţe o spun, nu a fost niciodată şi cu atât mai puţin este, astăzi, stânga. PSD-ul e, la vârf (ceea ce înseamnă în întreaga lui structură decizional-efectiv-acţională), un partid de parveniţi destul de înstăriţi şi înspăimântător (ca număr şi gravitate) de corupţi. Eu, personal, sunt cu siguranţă, prin structură şi înclinaţii un om de stânga. Dar nici pentru o fracţiune de secundă n-am avut impresia că Ponta, Dragnea, Ghiţă, Şova, nici măcar Vanghelie sau Geoană... ar (putea) reprezenta stânga. (Singurul om cu adevărat de stânga de la vârful PSD e Ion Iliescu, prezenţă azi decorativă şi individ grozav, grozav de pătat, pe drept cuvânt, după mineriade şi alte monstruozităţi.) Stânga românească partinică nu există azi; iar motivul pentru inexistenţa acesteia, sau pentru imposibilitatea de manifestare a unei stângi autentice, se numeşte PSD.

Horia Nasra: După aproape un an de coabitare, în „republica procurorilor”, Iohannis şi Ponta par să fi ajuns la un armistiţiu al palatelor. Credeţi că s-a maturizat politica românească?

Dumitru Cornel Vîlcu: O să vă răspund cu o celebră, printre noi, expresie mai veche a Ramonei Duminicioiu (vechi membru al mişcării Salvaţi Roşia Montana): noi nu avem partide, noi avem găşti de mafioţi. "Dezumflarea" treptată a lui Klaus Iohannis e doar lipsa de aer a unui om habar n-am cât de curat sau de bine intenţionat, dar în ultimă instanţă izolat, în mijlocul unor politicieni care doar mimează confruntarea ideologică sau de opţiuni. Nu e o maturizare, e o maturare, o fezandare, o putreziciune care îşi atinge apogeul gregar. (E ceea ce piaţa acuza, eu afirm că pe deplin îndreptăţit, prin scandarea: "Toate partidele, aceeaşi mizerie!") Interesant, pentru noi, poate fi doar ceea ce urmează după aparentul conflict (azi tot mai stins) dintre palate.

Horia Nasra: Uniunea Europeană s-a confruntat în 2015 cu trei crize majore, toate având rădăcini politice şi economice în ultima decadă: criza grecească, mişcările federaliste/secesioniste din Europa (referndumul din Scoţia, cel din Catalonia) şi drama imigranţilor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Cum evaluaţia reacţia Uniunii în cazul celor trei situaţii?

Dumitru Cornel Vîlcu: Foarte proastă, stupidă de-a dreptul, în cazul grecilor - pe care continuăm să-i îngropăm în drama şi neputinţa lor, uitând că e şi a noastră. Cam prea decorativă (vorbe multe şi goale, ba chiar linguşeli, retorica omului cu cuţitul la gât) în replică la tendinţele secesioniste. Şi de-abia în criza actuală a imigranţilor, şi foarte târziu în ea, după multe morţi care puteau fi evitate, văd o reacţie bună, adică pur şi simplu umană, solidară, din partea mai ales a Germaniei (o mare surpriză plăcută pentru mine)... în contrast cu caraghioslâcul micilor ţări estice, care, după ce au fost primite fără mari nazuri în uniune, îşi iau azi aere nobiliare şi încearcă să-i alunge de la potenţiala masă pe noii veniţi.

Horia Nasra: Grupul de la Vişegrad, format din Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, a refuzat cotele de imigranţi, motivând că „orice propuneri care duc la introducerea cotelor obligatorii şi permanente din motive de solidaritate ar fi inacceptabile”, în timp ce Germania, Austria sau Franţa rămân deschise acestui fenomen. Cât de mult slăbeşte Uniunea Europeană din cauza lipsei solidarităţii politice?

Dumitru Cornel Vîlcu: La drept vorbind, habar n-am. Poate că la nivelul politicienilor Europa slăbeşte; dar dacă solidaritatea Europei e(ra) nu una umană, democratică şi fundamentată pe drepturile individului/ dorinţa de mai bine pentru toţi, ci una (economico-)politică, bazată pe profit... scuze pentru expresia neacademică, da' mai ducă-se dracului şi Europa. Eu nu sunt foarte îngrijorat. Europa în care cred eu nu e cetatea creştină asediată despre care vorbeşte un politruc, brusc devenit, cu această ocazie, star internaţional, ca Viktor Orban (nici n-ar fi rău să fie creştină în adâncul sufletului - dacă ar fi l-ar asculta pe Papă şi i-ar primi pe toţi năpăstuiţii cu braţele deschise, cu dragoste şi încredere).

Dacă acest continent devine, ca-n piesa celor de la Asian Dub Foundation, "Fortress Europe", un paradis-de-după-gard, eu nu mai sunt foarte interesat - fiindcă asta înseamnă că s-a transformat, oricum, într-o lume în care nu vreau să trăiesc. Pe scurt: sau suntem europeni în sensul ideal al cuvântului, adică oamenii cei mai emancipaţi (deschişi, toleranţi, democratici în maxima măsură a posibilului, solidari în non-discriminare, lipsiţi de şovinism, xenofobie, rasism etc.) ai istoriei de până acum a omenirii, şi ne păstrăm aceste valori nu cu armele, nu cu violenţă, ci doar cu un fel de fermitate capabilă de sacrificiu... sau n-are niciun sens să fim europeni. Chiar niciun sens.