După aproape 30 de ani, e în sfârşit linişte

E o dimineaţă însorită în România sfârşitului de an 2018. 30 noiembrie, mai precis. Ţara întreagă se pregăteşte de marele eveniment pentru care au muncit cu toţii din greu:

ziua de 1 decembrie, ziua când, cu exact 100 de ani în urmă, figuri luminate ale României parafau, verbal şi scriptic, de la Alba Iulia, idealul de sute de ani al României Mari. Dar nu trecutul e problema celor de azi. Trecutul e trecut şi, chiar dacă s-au întâmplat multe în el, au apărut legionarii, au venit comuniştii, au plecat temporar comuniştii, au adus blugi rupţi la genunchi la magazinul din colţ, tot nu e mai important decât prezentul. Şi viitorul, desigur. Aşa se face că toţi cei pe care îi vedem, tineri şi bătrâni laolaltă, bărbaţi şi femei, bărbaţi şi bărbaţi, contribuie cu sârg şi devotament la spectacolul de patriotism care se întinde pe cuprinsul întregii ţări. Flăcăi vajnici, îmbrăcaţi în costume populare, înalţi ca bradul din faţă de la magazinul Unirea, îşi dau mâna cu fete mlădioase, românce neaoşe, desigur, pe lângă care păpuşile Barbie din vitrinele acum goale ale magazinelor, nu sunt decât nişte tâmpenii.

Toată lumea dansează. Practic, nimeni nu poate sta pe loc în faţa marii sărbători la care participă toată suflarea ţării, ba chiar şi animalele de la grădina zoologică: bursuci abia treziţi din somn se rostogolesc veseli cu steagul tricolor înfipt în blană, peruşi cu ciocuri lucitoare mierluiesc imnul României pe repeat. Nici nu ar avea cum să stea pe loc, de altfel, pentru că ansambluri de muzică populară au încins concerte straşnice în fiecare târg mai important al ţării, astfel că peste întreaga Europă se revarsă sunetul duios al acordeoanelor şi ţambalelor, însoţit, desigur, de un iz înţepător de mici. Dar asta nu e tot, pentru că la Bucureşti, locul care dă tonul acestei sărbători maiestuoase, priveliştea e şi mai colosală. Anume un bătrânel nevricos, îmbrăcat în straie de preot, care se apropie de clopotul unei catedrale mari. Îl studiază cu atenţie, ba chiar îl şterge cu mâneca acolo unde, după cum bine putem observa, se reliefează el însuşi. Omul dăltuit în clopot e mulţumit. Totul decurge aşa cum trebuie şi, asta nu se vede din toată această explozie de lumină şi culoare, elementele potrivnice acestui fior naţional au fost anihilate definitiv. Homosexualii au fost trimişi în mină, singura care mai există, hipsterii care ieşeau în Piaţa Victoriei zac prin beciurile miliţienilor de sector, în vreme ce intelectualii care au mai rămas în ţară scriu toţi o singură carte groasă despre efectele nocive ale protocoalelor SRI-parchete asupra agriculturii.

Dar asta nu este important. Petrecerea stă să înceapă oficial, aşa că pe ecranele gigantice instalate în faţa Casei Poporului se pregăteşte Transmisiunea în Direct. Este însuşi Patriarhul Kiril al Moscovei care ţine să felicite personal poporul român pentru alegerea făcută. În vorbe calde şi alese, el explică faptul că românilor le stă mult mai bine în marea naţiune a popoarelor ortodoxe şi că hidra Apusului a fost răpusă definitiv şi datorită lor. Se aplaudă puternic, urale izbucnesc din rândul oamenilor. Urmează, însă, momentul culminant al manifestării, pe lângă care toate celelalte pălesc. Este Caleaşca Naţională, ocupată, fireşte de Întâiul conducător al ţării şi mândra lui tovarăşă de viaţă mai mică cu 25 de ani şi care înaintează la trap printre rândurile de amărăşteni aduşi din toate colţurile ţării. Diferenţa de vârstă dintre cei doi este, de altfel, singura vizibilă faţă de vremurile gri pe care unii încă şi le amintesc, în rest totul coincide la milimetru. Altfel însă, de jur împrejur, de la nord la sud şi de la est la vest, e linişte. După aproape 30 de ani de la iluzoria prăbuşire a comunismului, s-a realizat, în sfârşit, dezideratul omului al cărui zâmbet transpare, parcă, din tot acest decor: Ion Iliescu şi celebra sa linişte, liniştea pe care a cerut-o atât de apăsat, uneori chiar şi cu forţa, sub loviturile de baston ale minerilor, dar asta, desigur, pentru că lumea nu înţelegea planul părintesc pe care îl avea cu ea. Dar acum nu mai sunt probleme. S-a aşternut, într-un final, tăcerea de care aveau nevoie ei, oamenii din eşalonul doi al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. La mulţi ani, România! Uraaa!