După zece ani. Ce s-a schimbat?

Întâlnirea de zece ani cu foştii colegi din facultatea de jurnalism de la Iaşi aduce - pe lângă bucuria revederii şi nostalgia celor patru ani petrecuţi împreună – şi câteva reflecţii asupra timpului scurs de la ieşirea din Universitate până în ziua de azi. Câte obiective ai atins? Cum s-a schimbat presa între timp? Unde am greşit? A meritat să facem meseria asta?

În 2000 - când noi mergeam la primele seminarii şi cursuri - Ion Iliescu ajungea din nou preşedinte iar România era, încă, foarte departe de Uniunea Europeană. Nu intrasem pe Internet decât accidental şi ne lipsea căsuţa de email, laptop-ul era un lux la care nu puteam visa şi ne cumpăram  primul telefon mobil - pe care-l foloseam rar din cauza costurilor foarte mari. Chiar şi lucrarea de licenţă – ne-am adus noi aminte – am predat-o pe „dischetă“ (o amintire tehnologică amuzantă azi).

Ziarele se tipăreau în tiraje enorme pentru zilele noastre, Marius Tucă avea cel mai popular show de televiziune, Cornel Nistorescu scria un editorial zilnic în Evenimentul zilei (pe care abia aşteptam să-l devorăm la prima oră) iar Cristian Tudor Popescu ieşea (în toate sondajele făcute printre studenţii la Ştiinţele Comunicării) în fruntea listei de jurnalişti cu care vroiam să semănăm măcar puţin. Pe următoarele două locuri era tot el.

Dacă prin 2001 ca să faci un reportaj video erau necesare măcar 3-4 casete (care-ţi umpleau braţele când mergeai la montaj), cameraman, sunetist, un portbagaj de lumini şi o masă de montaj cât un perete cu tehnologie pe care o strunea doar un profesionist, azi un jurnalist are într-un rucsac tot ce este necesar pentru filmarea şi montajul unui reportaj video, ba chiar şi pentru publicarea acestuia instant din vârf de munte - dacă este necesar.

S-au schimbat multe în bine în cei zece ani, dar meseria asta se face – ciudat - mai prost. Ba chiar, aveam să aflu (după ce mi-am ascultat foştii colegi) că din peste 30 de absolvenţi mai profesăm în mass-media doar şapte sau opt. Ceilalţi lucrează în alte domenii şi au învăţat meserii care le aduc bucurie şi împlinire.

Nu îmi dau seama încă cine are dreptate. Ei, că au lăsat jurnalismul şi şi-au găsit liniştea în alte meserii sau noi care, poate, nu ne-am trezit la timp şi continuăm, cu naivitate, să credem că încă mai putem schimba mentalităţi cu un reportaj, o anchetă, un editorial. E o întrebare la care sper că vom avea răspunsul după următorii zece ani.