Echitatea în vreme de pandemie

FOTO EPA-EFE

Măsurile luate pentru a lupta cu răspândirea coronavirusului sunt necesare. Izolarea, distanţarea fizică, asigurarea igienei şi o gândire pozitivă sunt obligatorii dacă vrem să nu mergem pe urmele Spaniei sau, Doamne-fereşte, pe cele ale Italiei.

Toate aceste solicitări pot fi internalizate şi asumate, cu precădere, de cei din middle-class şi upper-middle-class, care-şi „permit“ să pună în practică aceste restricţii fără a avea senzaţia că-şi vulnerabilizează familia, însă ce facem cu cei care sunt în situaţia în care dacă nu muncesc ziua, nu vor avea ce pune pe masă copiilor seara? Ce facem cu cei care nu pot menţine o igienă riguroasă, pentru ei şi pentru copiii lor, pentru că nu au acces la apă (potabilă)? Ce facem cu cei care stau în locuinţe extrem de vulnerabile, sau, şi mai rău, stau pe străzi? Cum îi vom sprijini pe cei care trăiesc la limita subzistenţei şi care, în aceasta perioadă, sunt în imposibilitatea de a-şi procura veniturile necesare?  

Întrebările pot continua, însă mesajul este acelaşi şi anume că pentru mine este cert faptul că marii pierzători ai acestei crize sunt, şi vor fi, persoanele cele mai vulnerabile. De ce sunt, şi mai ales de ce vor fi, voi încerca să explic, pe scurt, în cele ce urmează.

În România, nu toţi cetăţenii sunt egali în faţa pandemiei

Peste 23% din populaţia României trăieşte în stare de deprivare materială severă (INS, 2019). Adică peste 4,6 milioane de cetăţeni. 32% dintre ei sunt copii. Alţi aproximativ 25% sunt tineri între 18-24 de ani.

În anul 2018, 45,9% din populaţia României era incapabilă, din punct de vedere financiar, să facă faţă unor situaţii neprevăzute, adică nu existau economii sau alte resurse care să poate fi folosite în caz de urgenţă (INS).

În anul 2018, cele mai puternic afectate de sărăcie au fost familiile cu 3 copii sau mai mult (53,4% dintre aceştia) şi familiile monoparentale (41,6%).

Ei bine, pentru aceşti oameni, si pentru mulţi alţii, izolarea înseamnă şi condamnarea la o sărăcie şi mai mare. „Stai acasă“, chiar dacă este înţeles şi parţial aplicat, aduce cu sine reala posibilitate ca mâine toată familia să nu mai aibă ce mânca. Şi atunci, ce poate face adultul pus într-o astfel de situaţie? Trebuie să aleagă între două rele: posibilitatea unei infectări sau siguranţa unei înfometări. De cele mai multe ori, în lipsa unui suport solid, adultul aflat într-o astfel de situaţie alege să-şi rişte sănătatea sperând că va putea pune pâine pe masa copiilor.    

Măsurile promovate pentru combaterea COVID-19 nu sunt echitabile. Pentru clasa de mijloc, a sta în casă este provocator însă în niciun caz nu este egal cu pericolul de înfometare. Pentru cei vulnerabili, contactul cu vecinii, rudele, consătenii etc. este obligatoriu pentru a putea crea premisele contractării „cu ziua“, munca în agricultura sau în construcţii (zonele economice cu un număr foarte mare de zilieri) neputând fi făcută „online“. În nici un caz nu susţin ideea ca unele categorii să fie exceptate de la regulile impuse prin ordinele militare, ci am în vedere nevoia ca aceşti oameni să primească suportul centrat pe nevoile lor astfel încât să fie cât mai puţin dornici să încalce regulile, mânaţi de nevoia de-a supravieţui. Pachetul de asistenţă şi acompaniere socială pentru grupurile vulnerabile este o nevoie urgentă la care Guvernul Orban trebuie să răspundă imediat. Altfel riscăm anomia sau menţinerea focarelor, pentru că oamenii vor încerca să eludeze regulile.

Faptul că, până în acest moment, s-au prezentat măsurile avute în vedere pentru susţinerea domeniul economic şi bancar este lăudabil. Însă acest lucru nu înseamnă că trebuie să neglijăm principala resursă pe care o avem, respectiv oamenii. Iar siguranţa lor medicală trebuie să fie susţinută şi de siguranţa lor funcţională.

Educaţie online pentru bogaţi. Oricum ăia amărâţi nu veneau!

Dreptul la educaţie este garantat de Constituţie. Ce ne facem însă când, pentru a avea acces la educaţie, ai nevoie de o tabletă şi de conexiune bună la internet?

În ultimele săptămâni, am stat de vorbă cu zeci de directori care coordonează şcolile pe care noi, cei de la Fundaţia Agenţia Împreună, le sprijinim. În medie, cam 30% dintre copiii care sunt înscrişi în aceste şcoli nu pot participa, din varii motive, la cursurile oferite prin sistemul online. Principalul motiv invocat este cel economic, şi anume că părintii lor nu-şi pot permite achiziţia echipamentelor necesare conectării la platformele electronice. În plus, participarea şi performanţa copiilor vulnerabili trebuie să fie susţinută şi de elemente non-cognitive, care sunt destul de limitate în situaţia de faţă. Dacă adăugam şi faptul că în educaţia online sprijinul părintelui este fundamental, părinte care, în zonele vulnerabile, nu valorizează el însuşi educaţia aşa cum credem mulţi dintre noi, reţeta eşecului pare garantată. În atare condiţii, este foarte probabil ca acest categorie de copii să aibă parte de un act educaţional şi de mai de slabă calitate decât cel la care au fost expuşi până în momentul apariţiei acestei crize sanitare, lucru care nu poate decât adânci clivajul de dezvoltare. Până în acest moment, guvernanţii nu au anunţat nicio măsură care să sprijine accesul la educaţie al copiilor care provin din medii vulnerabile şi nici alte măsuri care să-i ajute să dezvolte compentenţele necesare în viitoarea viaţă de adult activ.

Semne bune coronavirusu’ n-aduce

Încetinirea motoarelor economiei româneşti, generată de măsurile care pot fi cuprinse în sintagma „Stai acasă“, aduce criza economică mai aproape decât ne puteam imagina acum un an. Multe companii mici şi mijlocii vor fi serios afectate de ceea ce se întâmplă în aceste zile şi este foarte probabil, în condiţiile în care aceasta criză sanitară durează suficient de mult, ca parte dintre ele să fie nevoite să-şi închidă activitatea în viitorul foarte apropiat. Dacă acest scenariu va fi cel care se va întâmpla, creşterea numărului de persoane vulnerabile pe care România îl are este o certitudine. Investiţiile în redresarea economică se vor realiza în detrimentul politicilor care promovează echitatea socială şi promovarea incluziunii, pentru simplu motiv că România nu-şi va permite să susţină ambele direcţii. România nu era în cea mai bună situaţia macro-economică nici înainte de pandemie, ceea ce înseamnă că atunci când acesta va putea fi controlată, economia va gâfâi extrem de serios. Presaţi de politicile populiste luate în ultimii ani, guvernanţii vor fi şi mai tentaţi să nu susţină o distribuire a resurselor echitabilă şi vor amâna orice creştere de venit şi support social, alegând să susţină economia, cu speranţa că, odată cu creşterea veniturilor bugetare, vor putea reveni la formele actuale de sprijin şi la îndeplinirea promisiunilor care vor fi „amânate“. Pe termen scurt, există reala posibilitate ca tensiunile venite din zonele afectate de criza economică să poată fi gestionate. Pe termen mediu însă, în condiţiile în care revenirea din criză va dura câţiva ani, vom asista la tensiuni sociale mari care, foarte uşor, se pot transforma în anomie. Dacă luăm în calcul şi de faptul că, foarte probabil, în contextul pandemiei, regulile europene privind circulaţia forţei de munca la nivel intra-comunitar vor fi chestionate şi, pentru o anumită perioadă, libera circulaţie va fi serios afectată, este foarte probabil ca foarte mulţi dintre cei care s-au întors în aceste săptămâni în ţară, să nu mai poată pleca. Acestă posibilă realitate va genera o presiune suplimentară atât pe piaţa muncii românească dar mai ales pe sistemul de protecţie şi asistenţă socială.

Nu în ultimul rând, din punctul meu de vedere, cel mai mare pericol este cel reprezentat de întărirea discursului naţionalist şi anti-european. Foarte mulţi politicieni locali vor încerca să fructifice electoral ceea ce (nu) se întâmplă acum. Aşa s-a întâmplat şi după Marea Criză din anii 30, aşa este foarte probabil să se întâmple şi după Corona-Criză. Păturile vulnerabile, care vor fi cele mai afectate, atât de efectele medicale cât mai ales de cele economice, vor fi tentate să susţină astfel de lideri care vor poza în salvatorii şi prietenii lor.

Ceea ce este aproape sigur este că România de după această pandemie nu va mai arăta la fel ca cea de la începutul anului 2020. Dacă alegem să adâncim clivajele, cu siguranţă bine nu ne va fi. Dacă vom înţelege că societatea românească este una diversă din punct de vedere social şi vom pune în practică măsuri echitabile astfel încât fiecare cetăţean român să simtă că este protejat şi respectat de stat, România va fi mult mai solidară şi implicit mai puternică.

NOTĂ: Acest text a fost publicat pentru prima dată pe site-ul Universităţii din Bucureşti, acum vreo 3 săptămâni