Educaţia şi profesorii într-o Românie ghetoizată

Doar 47% dintre profesori şi-au trecut examenele de definitivat. Jenant! Cu puţin peste 50% dintre elevi şi-au trecut Bacalaureatul. Ai fi tentat să spui mitocăneşte: „Cum e turcul, şi pistolul”. Motivul? O educaţie făcută cu ocaua mică sau guvernanţi care an de an lovesc sistemul de învăţământ cu bună ştiinţă, îl subfinanţează conştienţi de ceea ce fac, ori noi românii în esenţă privim prea relaxat educaţia progeniturilor noastre?

Să nu cazi în păcatul ipocriziei e adeseori mai greu decât ne putem da seama. E o latură a educaţiei umane atât de înrădăcinată în noi încât nici nu mai băgăm de seamă când suflul ei transformă în automatisme şi clişee tot ce atingem. Altfel cum am putea privi datele statistice de mai sus fără să avem un fior de gheaţă străbătându-ne fără menajamente şira spinării? Pentru că în esenţă ce anume ne arată aceste statistici? Ne confirmă vorbele băbeşti, poate „proaste”, după cum le-ar categorisi unii şi alţii cu ţâfnă intelectualicească. Departe de a fi cei mai buni - pentru că notele luate la examenul de definitivat nu sunt menite a ne ridica optimismul - aceşti oameni vor fi modele, sau sunt deja pentru copii noştri. Adolescenţii de azi au avut şi ei profesori ca aceştia, iar ca rezultat: puţin peste 50% au trecut de examenul de bacalaureat, fie el şi simplificat ca nivel al subiectelor până la limita primitivismului intelectual. 

România ghetoizată

Prima şcoală reală a oricărui elev este familia. Însă, peste 80% dintre părinţi confundă iubirea responsabilă faţă de progenituri cu bunăstarea. Educaţia aparţine a şcolii - spun 80% dintre părinţii cu care lucrez într-un proiect de mentorat în care copiii lor beneficiază de educaţie. Tragic este că acest eşantion de părinţi  îşi diminuează de la an la an responsabilitatea pentru educaţia odraslelor şi asta nu ţine de nivelul de educaţie ale adulţilor sau de veniturile familiei. Din statisticile de şapte ani ale acestui proiect pe care il gestionez, reiese sec: 

·         timpul petrecut cu copiii scade de la an la an (în acest an părinţii au petrecut în medie 2 ore pe săptămână cu copii lor ca să se joace, să iasă, să facă o activitate educativă împreună cu aceştia);

·          cum înţeleg părinţii să facă educaţie nu are a face cu nicio formă de instruire formală sau informală – cu toţii consideră că ştiu cum să-şi educe copii fără a avea nevoie de niciun fel de informaţii în acest sens, dar admit că uneori ar avea nevoie de ajutor (30% dintre ei), dar asta nu înseamnă că vor căuta o formă de ajutor sau informare;

·         modul în care părinţii înţeleg să facă educaţie este într-o proporţie înspăimântătoare asociat cursurilor/activităţilor în care copii sunt trimişi/implicaţi şi nu activităţilor făcute împreună cu familia (tata şi mama, nu bunicii sau rudele de diverse grade), sau este lăsat exclusiv în seama şcolii (peste 90%).

Motivele invocate pentru acest comportament sunt diverse. Cea mai des pomenită este lipsa de timp. Însă, părinţii recunosc şi că nu s-au gândit să-şi facă timp şi nici nu pot adeseori enumera o listă cu activităţi pe care să le facă doar cu copii lor.

Pentru a se simţi confortabil, părinţii cu dare de mână plătesc tabere şi excursii, alte activităţi, sau nu le refuză copiilor niciun hatâr, iar aceste oferte nu reprezintă o recompensă, ci sunt văzute ca o obligativitate care – nu se ştie de ce în mod exact - ţine de „formarea unui caracter puternic şi sănătos”. Aşadar, modelul occidental este şi aici prost copiat.

Formarea unui caracter puternic şi sănătos ţine de imprimarea în copil a unui caracter responsabil, autonom, de formarea deprinderilor de viaţă independentă care nu exclud responsabilitatea şi consecinţele, ci le includ. Dar în spaţiul românesc această abordare este un tabu. E la modă să oferi fără discernământ şi aşteptări ca nu cumva copilul să sufere vreo lipsă. Şi astfel înfloresc firme care vând scump activităţi pentru a umple spaţiul şi timpul copiilor noştri, dar nu vor putea substitui niciodată părintele, spiritul şi valorile acestuia.  

E la modă să oferi fără discernământ şi aşteptări ca nu cumva copilul să sufere vreo lipsă.

La polul opus se găsesc cei care abia îşi duc traiul de pe o zi pe alta şi cazurile sociale. Acolo şcoala rămâne sursa principală de educaţie, iar spaţiul din faţa ori din spatele blocurilor lui Ceauşescu, singura sursă de formare informală. Iar acolo, acum, găseşti de toate, doar educaţie nu. Acolo se află ghetourile României şi fiecare fost cartier muncitoresc este un ghetou mai mic ori mai mare. Încă nu s-a ajuns la bătăi între bande în toate oraşele ţării, dar poate fi doar o chestiune de timp, atâta timp cât singura investiţie părintească în educaţia progeniturii rămâne trimisul la joacă în spatele blocului, cu cine s-o nimeri, aparent copii de aceeaşi vârstă „din bloc” , ori „din scară”.

În ambele cazuri lipseşte mentalitatea „după faptă şi răsplată”, în ambele cazuri părintele, deşi fizic prezent este de fapt marele absent din viaţa şi educaţia generaţiei viitoare de români.

Şcoala românească sau gheoturile educaţiei româneşti

Ceea ce ar trebui să uimească ar fi tocmai aşteptarea aceasta nerealistă a românilor de la şcoală în care şcoala trebuie să nască oameni din nişte copii tehnic abandonaţi. Se ştie că în România oricine altcineva pe lume este mai responsabil pentru ceea ce va deveni ca om copilul tău decât tu ca părinte. 

Sistemul american de învăţământ se lamenta oficial într-un raport în anul 2012 că degradarea sistemului de învăţământ se datorează – fireşte, la ei – profesorilor care intră în sistem şi nu sunt bine selecţionaţi ca valoare morală şi profesională, se datorează dificultăţii de a atrage şi a păstra în sistem profesorii cu vocaţie şi bine pregătiţi. Rareori, în rapoarte ale ONG-urilor  americane se mai pomeneşte despre faptul că nu e normal ca progeniturile umane să crească îngrămădite în sisteme educaţionale şi să interacţioneze cu părinţii doar 10% din timpul lor.

Generaţia actuală de profesori este reprezentată deja în mare măsură de copii români care au crescut şi s-au format fără părinţi, fără modele, într-un sistem ale cărui modele au emigrat după 1989 „în viteză” înţelegând că societatea românească are în faţă un timp nedeterminat în care să devină ceva. Cât de bun poate fi un profesor care îşi poate permite să cheltuiască doar 5 euro/an pentru ca să-şi cumpere o carte?  Un sistem subfinanţat, profesori prost plătiţi şi la rândul lor crescuţi de nişte instituţii de învăţământ, nu de oameni. Şi în plus, aceşti profesori  trebuie să lucreze cu materia primă pe care le-o trimite societatea.

Cât de bun poate fi un profesor care îşi poate permite să cheltuiască doar 5 euro/an pentru ca să-şi cumpere o carte?

Suntem fiinţe mimetice. Ca şi noi, copiii noştri învaţă direct din ceea ce văd că facem noi şi nu din ceea ce spunem noi. Ori noi, românii într-o majoritate înspăimântătoare nu citim, nu ne autoeducăm, nu investim în educaţia noastră, iar formările gratuite ori plătite de către instituţii, atâtea câte mai sunt le privim cu ostilitate şi nu ratăm ocazia să le luăm ca pe nişte concedii de drept. De ce ar trebui să avem profesori şi elevi mai buni când noi, părinţii lor, nu dăm doi bani pe educaţie, studiu, carte? De ce ar trebui adolescenţii să promoveze într-un procent mai mare decât profesorii lor la examene?