Elogiu învăţătorului de ţară

Apropierea Crăciunului mă întoarce, după atâţia ani!, în copilărie, când la Slătioara pregăteam înfriguraţi, copii de şcoală, steaua pentru colindat din văcălia unei site de mălai căreia îi ataşam din carton colţurile sau aripile cum le mai spuneam noi şi pe urmă înveleam steaua astfel ivită în hârtie colorată, lucioasă, cumpărată de la Hurezi şi, în mijloc, tăiată din calendarul ortodox al anului care venea, icoana Naşterii Domnului.

Iar în colţurile stelei coseam cu sârmă subţire, câte un clopoţel de pământ roşu ars în cuptoarele lor de olarii satului care se şi numea Satul Olari – centrul Slătioarei. Şi clopoţeii sunau cristalin când ridicam steaua şi colindam sub ferestrele caselor troienite întotdeauna, îmi amintesc, până dincolo de pragul scărilor care duceau în cerdacurile unde primăvara şi vara şi toamna înfloreau la nesfârşit muşcatele de foc.

Zilele acestei îndeletniciri migăloase, făcutul stelei, erau cele mai frumoase din scurta vacanţă şi ne întreceam în sârguinţa noastră înfrigurată şi fericită sub îndrumarea atât de atentă şi de grijulie a învăţătorilor, şi ei, odată, copii de ţărani.

Până în Crăciun, tot în vacanţă, repetam la şcoală colindele, însoţite de vioara dascălilor care toţi ştiau să facă să vibreze cald, măiestuos strunele ei şi intram, toţi odată, cu învăţătorii noştri, în poezia înmiresmată a sărbătorii care a rămas a copilăriei.

Învăţătorii erau la fel de împătimiţi şi înfriguraţi şi emoţionaţi, ca şi noi, împărţeau bucuria colindelor cu noi de la egal la egal, o egalitate care ni-i făcea atât de dragi, încât amintirea lor îi îmbrăţişează până azi cu o admiraţie ce nu se va putea stinge niciodată.

Despre aceşti învăţători vă invit să vorbim azi, despre omagiul înalt pe care îl merită şi pe care îl vedem binevenit şi astăzi pentru prestigiul şcolilor noastre de ţară.

Din păcate, ca şi când timpul s-ar grăbi şi s-ar face mai scurt şi mai strâmt, rar se mai întâlnesc asemenea dascăli care să mai facă din vacanţa de Crăciun a copiilor din sate o sărbătoare dătătoare de sănătate şi de bogăţie spirituală.

Nici Căminele culturale săteşti care încă mai există, nu mai sunt, ca odinioară, vetrele de rezonanţă spirituală, cum s-ar cuveni, nici biblioteca de ţară nu mai e atât de vie şi de cercetată cum s-ar cuveni. Şi nu civilizaţia tehnică şi informaţională ar fi cauza, fiindcă ea, tocmai ea, s-ar cere investită cu darul sporirii clipelor de înălţare sufletească în lumea ţărănească.

Este vorba, cred eu, care nu sunt de fel un paseist, de o lipsă a grijii la nivel naţional a învăţământului românesc care nu întâmplător nu mai acordă nici limbii române, nici geografiei româneşti şi nici, mai ales, istoriei naţionale, atenţia cuvenită întemeierii, în şcolirea noilor generaţii, a unui cult – să nu ne speriem de cuvânt – al ideii de identitate naţională, de verticalitate statală şi de demnitate care să reînvie sentimentul mândriei, apartenenţei la spaţiul identitar românesc. Acest cult al identităţii naţionale şi de spirit, zidit la rândul lui pe cultul tradiţiei, inclusiv cel creştin ordotoxe majoritare, dar şi al tradiţiei confraţilor cetăţeni ai României de alte naţionalităţi, liberi să-şi urmeze tradiţia culturală, nu poate fi ignorat fără să se primejduiască prezenţa neapărat identitară a ţării întregi în contextul cultural, solidar, fratern al naţiunilor lumii de azi.

Iată de ce, azi, întorcându-mă, cum mai ziceam, în povestea anilor copilăriei, mi se pare firesc apelul pe care toţi se cuvine să-l facem, odată cu şcoala de toate gradele, cu ministerele de resort, cât mai curând spre a recuceri autoritatea culorilor identitare cu care sporim, numai cu ele, strălucirea curcubeului cultural atât  de viu pe cerul lumii de azi, fiecare culoare identitară din care este alcătuit păstrându-şi intactă unicitatea.

Numai cultul identităţii spirituale ne va aşeza în lumina cuvenită şi meritată personalitatea statală şi contribuţia noastră la armonia presupusă de progresul social al lumii de azi.

Să ne întoarcem, aşadar, la rolul şi la demnitatea şi autoritatea dascălilor pe care se cuvine să-i omagiem şi să-i apărăm în demnitatea lor, începând, sigur, cu dascălul de ţară. El, dascălul din şcoala primară în primul rând,  a fost şi este primul învăţător al nostru. Cu el vom învăţa să scriem şi să citim româneşte.