Epidemia de impostură

Cînd derapajul devine experienţă cotidiană şi acoperă teritorii tot mai largi ale spaţiului public şi instituţional, conştiinţa gravităţii lui se adumbreşte. „Da, ştim, asta-i situaţia!“ – se aude din toate direcţiile. „Banalitatea“ răului îl face, încet-încet, să pară „firesc“ şi să alunece în inobservabil.

Articol preluat din Dilema Veche

Reacţiile curente la neregulă au tonul unei relativizări resemnate. Localizezi vina, ţi se răspunde că eşti partizan: „Nici ăilalţi nu sînt mai breji!“. Dai un semnal de alarmă, devii suspect de elitism pompos: faci pe deşteptul, instalat – arbitrar – într-o postură de autoritate supremă. Evoci fisurile dintr-un domeniu, ţi se spune că te ocupi – meschin – de interesul propriu şi că domeniul cu pricina n-are relevanţă („Altele sînt problemele noastre...“, „Alte domenii, mai importante, stau şi mai prost, iar dumneata le neglijezi, după criterii subiective, insensibil la suferinţa poporului“). Cu vreo doi ani în urmă, am invocat două cazuri flagrante de opacitate „administrativă“ faţă de competenţa unor specialişti reveniţi în ţară cu acreditări academice supreme şi lăsaţi să se piardă fie în şomaj (Liviu Bordaş, unul din cei doi sau trei sanscritişti pe care îi avem), fie în subutilizare iresponsabilă (Dan-Alexandru Ilieş, arabist şi ebraist, cu o teză de doctorat la Sorbona publicată de o mare editură franceză şi „instalat“, după întoarcerea acasă, pe un post de funcţionar la Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud). Erau două cazuri între altele, foarte multe, din păcate. Printre „ecourile“ pe care le-am primit apăreau şi iritări de tipul: „Crezi matale că de asta are ţara nevoie acum? De sanscritişti şi arabişti? Băieţii cu pricina să pună mîna să înveţe o meserie utilă“.

Şi mai e ceva: dacă, pornind de la asemenea cazuri, te plîngi de disfuncţii grave în selecţia valorilor şi în recompensarea binemeritată a tinerilor hipercalificaţi care revin în ţară, cînd milioane de alţi români pleacă, dacă îţi faci publică dezamăgirea faţă de „forurile competente“ autohtone, care administrează catastrofal interesul naţional, eşti amendat prompt ca denigrator al patriei, trădător în solda străinilor, sorosist etc. Europarlamentarii români care vorbesc, la Bruxelles, despre neregulile din ţară nu sînt patrioţi. Dar un guvern care se luptă să anuleze alegerea unui jurist român într-un important post european e... patriotic pînă la disperare. E patriotic să numeşti un prim-ministru cu mari greutăţi în folosirea limbii române şi fără nici o performanţă profesională notabilă (după nouă ani petrecuţi, în anonimat, la Bruxelles), e patriotic să faci legi cu „specialişti“ formaţi la „fără frecvenţă“, să trimiţi în Parlamentul European, ca reprezentanţi ai poporului român, figuri notorii ale vieţii publice (politice şi intelectuale) cu nume răsunătoare: Grapini, Frunzulică, Ţapardel, Zoană. (Nu că numele ar fi problema...), să nu concepi un guvern de performanţă fără filoloaga multifuncţională Olguţa Vasilescu, să pui la Învăţămînt pedagogi de răsunet (chiar dacă uşor agramaţi) ca Pop şi Popa sau să dai finanţele ţării pe mîna cuiva asupra căruia pluteşte o condamnare de 8 ani pentru afaceri dubioase (din care au rezultat valori ascunse provizoriu – din cîte s-a zvonit – prin pereţi de rigips şi cimitire...).

Pe acest fundal, promovarea arbitrară (dacă nu direct grosolană) a unor cadre universitare, prin excluderea oricăror concurenţi „periculoşi“, declararea plagiatului drept chestiune minoră, spiritul de gaşcă eficient la toate nivelurile, impostura generalizată ajung să fie atmosfera curentă, „normală“ a vieţilor noastre. N-ai cum să depăşeşti retorica lui „N-avem ce-i face!“, „Degeaba protestăm“, „Se poate şi mai rău!“. E limpede că, pentru a fi eligibil pentru un post „reprezentativ“ (în educaţie, în cultură, în finanţe, în sistemul sanitar, în aparatul guvernamental etc.), oarece suspiciuni cu iz penal şi un profil profesional incert sînt atuuri decisive. Aflu, spre exemplu că, de curînd, a fost reinstalat în funcţia de director al Muzeului Ţăranului Român dl Virgil Niţulescu, în urma unui concurs pe care l-a pierdut, dar pe care l-a recuperat prin contestaţie, în dauna unor contracandidaţi mult mai bine profilaţi. Dl Niţulescu, hîrşit în funcţii publice de tot soiul, deşi perfect inexpresiv din punct de vedere profesional, are încă de lămurit unele mici neclarităţi procedurale de pe vremea cînd a mai fost director: însuşirea, în beneficiu propriu, a unui premiu oferit instituţiei pe care o conducea, un conflict de interese legat de un contract pe care, ca director, îl încredinţase soţiei sale etc. Pe scurt, conform criteriilor actuale, e calificat optimal să fie readus în funcţie. Am mai semnalat, cu îndreptăţirea celui care a ctitorit MŢR împreună cu Horia Bernea, nepotrivirea tristă dintre Virgil Niţulescu şi oficiul fără de care se pare că nu mai poate trăi. M-am ales cu o replică băţoasă: sînt o relicvă eşuată pe banchiza istoriei şi nu am habar de cultura românească de azi. Într-un anumit sens e adevărat... Dovada e că încă nu pricep cum merg lucrurile şi sînt mereu luat prin surprindere de împrejurări greu digerabile din punctul meu de vedere. Deunăzi, mi-a ajuns la ureche rezultatul unui concurs universitar la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti. S-au prezentat, pentru un post de asistent, patru candidaţi. Pentru orice minte vinovat „conservatoare“, simpla lectură a CV-urilor celor înscrişi e lămuritoare: titluri academice obţinute la mari facultăţi ale lumii, liste de lucrări impozante, puse în balanţă cu performanţe încă fragede. Cine cîştigă? Frăgezimea. Ne deranjează exodul creierelor (brain drain)? Să ne apărăm prin risipa creierelor, care îşi oferă, generos, serviciile (brain waste). Vom pregăti, astfel, noi şi noi generaţii, bine şlefuite printr o sistematică spălare a creierelor (brain wash). Asta-i situaţia!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro