Eroii Revoluţiei

De 26 de ani, în luna decembrie ne întrebăm iar şi iar dacă „a fost sau n-a fost revoluţie”, dacă cei care au murit au făcut-o cu un rost sau dacă a fost doar un joc al puterii cu ea însăşi ce a avut nevoie de nişte martiri pentru ca totul să rămână cum a fost. Putem să ne punem orice întrebări vrem şi să dăm orice răspuns, pentru că avem dreptul şi posibilitatea să o facem, fapt făcut posibil tocmai de sacrificiul eroilor Revoluţiei.

Fără îndoială, în decembrie 1989 a fost revoluţie, pentru că s-a schimbat un regim politic. Chiar dacă cei care au preluat puterea s-au gândit atunci doar la o reformare a comunismului, la o perestroika, evenimentele au dus spre o revoluţie. Mişcarea anticeauşistă s-a schimbat rapid în una anticomunistă, antisistem, de la „Jos Ceauşescu!” s-a trecut iute la „Jos comunismul!”, iar Ion Iliescu a fost huiduit atunci când de la balcon s-a adresat mulţimii cu „dragi tovarăşi”. Iliescu şi ai lui nu putea atunci să se gândească la politică în afara Partidului Comunist, dar presiunea străzii i-au determinat să o facă. Faptul că la butoanele puterii au rămas tot „foştii” nu justifică negarea producerii unei revoluţii. Dacă tot ne comparăm mereu cu Polonia, să ne amintim că acolo transferul puterii s-a realizat paşnic, că tot elita formată în comunism a condus Polonia şi în postcomunism. Cine a fost al treilea preşedinte al Poloniei, Aleksander Kwasniewski? Fostul lider al tineretului comunist polonez, adică omologul lui Nicu Ceauşescu. În România, din păcate, transferul s-a realizat cu violenţă, fapt cauzat nu doar de încăpăţânarea lui Ceauşescu de a se ţine de scaun, ci şi modului în care emanaţii evenimentelor au ales să-şi legitimeze venirea la putere. Să nu uităm că cei mai mulţi oameni au murit după fuga lui Ceauşescu.

Au murit ei degeaba? Nu. Nimeni nu s-a dus la baricadă pentru a muri degeaba şi niciun militar nu a stat sub arme cu gândul că misiunea sa va fi una fără finalitatea dorită. În urmă cu 26 de ani, eram militar în termen la o unitate militară din microgarnizoana din Pantelimon şi am participat la evenimente din acea postură. Am intrat în regim de luptă şi ştiu ce a însemnat acest lucru pentru militari. Niciunul dintre noi nu a privit cu neîncredere ceea ce se petrecea atunci. Am fost cu toţii convinşi că trăim momente ieşite din comun şi voiam să nu greşim cu nimic la întâlnirea cu istoria. Cred că la fel au gândit cei ce au ieşit în Piaţă, cei ce au ales să fie în mijlocul evenimentelor şi nu în faţa televizorului. Nimeni nu avea de unde să ştie că se va întâlni cu glonţul, că din mulţime el va fi ales să moară. Nimeni nu s-a dus să se facă erou. Cu toate acestea, unii au devenit eroi. Din eroare, din întâmplare sau din calculul altora. Nu contează de ce, important este motivul pentru care fiecare s-a dus în Piaţă. Cauzele morţii trebuie investigate de către instituţiile abilitate şi cred că dosarul Revoluţiei se va redeschide. Obligaţia noastră este să nu uităm că acei oameni au murit pentru o cauză, chiar dacă moarte lor putea fi evitată. În orice moment istoric de o asemenea factură moartea poate fi evitată, dar odată ce se produce trebuie tratată ca atare. Revoluţia română a avut eroi, chiar dacă mulţi au fost ucişi din erori. Erori au fost, erori sunt încă şi-or fi cât neamul... omenesc. Au murit atunci, acolo, şi lucrul acesta nu trebuie uitat.

Eu nu am închis dosarul Revoluţiei. După ce în urmă cu un an am publicat o carte interviu cu generalul Mircea Mureşan, „Aşa ne-am petrecut Revoluţia”, în acest an, tot în ziua de 17 decembrie, ziua în care cu 26 de ani în urmă s-a emis indicativul „Radu cel Frumos”, am lansat o carte ce reuneşte interviuri cu nouă militari de carieră care au participat la Revoluţie în diferite obiective: „Revoluţia română. Militari, misiuni şi diversiuni”, apărută tot la Editura Institutul European. Este încă o reverenţă faţă de cei care au murit la Revoluţie. 

Sunt poveşti, cel puţin interesante, despre acele zile. În aceste mărturii, veţi putea găsi deopotrivă momente de derută, momente de luciditate ale unor militari, momente de entuziasm şi de dezamăgire, apariţia unor terorişti, a unor persoane ce i-au provocat pe militari să deschidă focul sau momente de exces de zel din partea unora, totul pe fondul unei lipse a comunicării. După cum a arătat şi în introducerea la acest volum:

„În momente anomice aşa cum sunt revoluţiile, în pofida faptului că oamenii se pot simţi mai împreună ca niciodată, ei sunt, de fapt, mai singuri. Absenţa sau suspendarea periodică a legii îi expune pe toţi impulsurilor şi erorilor tuturor care pot fi catalogate ulterior drept „regretabile erori”. Chiar într-o comunitate cazonă, ce funcţionează conform prescripţiilor regulamentelor, un moment precum revoluţia face ca imprevizibilul şi neregulamentarul să irumpă, pentru că regulamentul nu poate prevedea nici frica, nici cutezanţa, nici prostia şi nici pura întâmplare. Şi când la aceste imponderabile se adaugă interese străine celor implicaţi şi provocări, expunerea lor este şi mai mare. Militarii participanţi la evenimentele din decembrie 1989 au fost astfel de oameni singuri, ale căror vieţi au depins de înţelepciunea sau de nesăbuinţa comandanţilor şi camarazilor lor. Fiecare a ieşit cum a putut sau cum i-a fost norocul din situaţie, până când, bună sau proastă, s-a reinstaurat legea.”