Eu cred că Dumnezeu ne preferă pe noi, chiar şi ipocriţi şi răi. Dar nu ştiu cât Îl mai preferăm noi pe El

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ascult o melodie care ne spune, printre altele, aşa: „Eu cred că Dumnezeu preferă lemnul. Lemnul şi spaţiile mici”. Mi-am răsucit mintea un pic, dacă o fi aşa. Dacă Cel de Sus preferă lemnul, atunci de ce o mai fi făcut şi altceva?

Dacă îi plac spaţiile mici, de ce tocmai El, Dumnezeul meu, s-o fi ambiţionat să facă o lume atât de mare? Habar nu am. Dar mi-e imposibil să îndrăznesc chiar să mă şi gândesc că Dumnezeu ar avea nişte preferinţe pământeşti, aşa cum avem noi, bucăţile de carne care se plimbă bezmetice pe pământ.

Mi-e imposibil să cred că un pământean, oricine ar fi el, oricât de luminat, oricât de înzestrat cu inteligenţă, oricât de bun, ar şti vreodată ce preferă şi ce nu preferă Dumnezeu. Ce cred cu toată inima, însă, e că suntem un popor defect. Suntem profund greşiţi, cu fiecare bucată din sufletul nostru, din mintea noastră. Un popor pierdut, fără nicio şansă, nici măcar una minimă, de a-şi reveni, cel puţin în timpul vieţii ăsteia pe care o trăim acum degeaba şi în care ne credem nişte mici dumnezei care-L judecă pe Cel mare.

Departe de mine gândul că România ar avea nevoie de o monstruozitate, aşa cum se arată a fi Catedrala Mântuirii Neamului. Oribil proiect, izvorât doar din minţile şi inimile schimonosite ale unor popi măcinaţi de orgolii, orbiţi de putere, de bani, de sentimentul grandomaniei, care te desfiinţează ca om. O oribilitate în care am certitudinea că nu voi găsi niciodată splendoarea şi liniştea dumnezeiască din Catedralele Saint Paul, San Pietro, din Domul din Milano ori din cel din Viena. Departe de mine gândul că ţara asta a noastră, sărăcită de toţi politrucii care ne-au condus în ultimul sfert de veac, trebuie să arunce în continuare milioane pentru hachiţele unui Patriarh care şi-a arătat toată ura şi lipsa de compasiune faţă de poporul lui, chiar şi atunci când şi-a văzut creştinii în genunchi de durere.

Departe de mine gândul că tot ce ne lipseşte acum, în ţara asta a noastră în care ne mor oamenii în spitale pline de otravă, în care educaţia e bătaia de joc a tuturor analfabeţilor care ne conduc, în care aceiaşi politruci corupţi ne îndobitocesc prin sărăcire părinţii şi bunicii, în care îi găsim pe preoţi tot mai rar, daţi la o parte de popii care ne citesc mai mult de pe afişe electorale decât din Sfânta Scriptură, este o catedrală mai oribilă decât Casa Poporului. Dar ceea ce mai cred e că nu prin ipocrizie putem schimba ceva în bine. Nu prin falsitate ne facem mai drepţi. Şi, în niciun caz, nu prin păreri puerile despre Dumnezeu.

Mi-ar fi plăcut ca intelectualii, artiştii, vedetele ţării mele, cei care ne împărtăşesc credinţele lor despre ce ar prefera Cel de Sus, să fie altfel decât aceia pe care-i critică. Să ne vorbească din suflet despre valorile în care ei cred cu adevărat, şi nu asemeni unui Patriarh care ne dă lecţii despre smerenie, când gândul lui e doar la bani. Sau, cel puţin, mi-ar fi plăcut ca oamenii aceştia dintre noi să găsească mesajul cel drept, potrivit şi lor, dar şi nouă, prin care să desfiinţeze răul. Să ne vorbească despre principii pe care ei, la rândul lor, să le respecte. Să atingă smerenia despre care doar ne povestesc în cuvinte cântate. Pentru că, altfel, nu ne-am ridicat nici măcar cu un milimetru mai sus de nişte popi care ne jecmănesc până şi morţii, de o Biserică Ortodoxă Română condusă ca un SRL cu bani dosiţi prin paradisuri fiscale.  

Departe de mine gândul că e un lucru rău să fii bogat. Să ai limuzina la scară sau milioanele de euro prin conturi. E chiar ideal să munceşti şi să ai toate astea. Departe de mine gândul că trebuie să ne retragem cu toţii în munţi, să renunţăm la ce e pământesc, să stăm numai în rugăciune, să ne hrănim numai cu apă şi cu pâine. Chiar cred că o astfel de viaţă e făcută pentru oameni aleşi doar de El. Dar nu înţeleg de ce-i nevoie să fii ipocrit, de ce trebuie să pozezi în omul simplu care nu eşti şi nici nu vrei să fii? Nu înţeleg cum poţi vorbi despre smerenie şi despre lucruri mici, din lemn, când tu eşti fanul coastelor de azur. Nu văd cum te poţi trage cu Dumnezeu de şireturi, când El ţi-a făcut o lume perfectă, iar tu, smeritul, nici nu te dai jos din pat fără să primeşti câteva mii de euro. Nu văd de ce ai fi bun şi smerit tu, cel care ai promovat ani la rând, pe toate ecranele, ultimele scursuri ale societăţii, toţi analfabeţii şi toţi interlopii care ţi-au crescut audienţele şi conturile şi care au spălat pe creier poporul ăsta de care pretinzi acum că îţi pasă.

Eu nu cred că ipocrizia e calea spre a schimba ceva profund în noi. Spre a schimba ceva esenţial în poporul ăsta atât de umilit, de sărăcit şi de îndobitocit de toţi nenorociţii de care nu mai scapă de zeci de ani. Nu văd cum prin falsitate ne ajutăm să gândim corect, să fim mai responsabili cu vieţile noastre. Nu înţeleg cum prin cuvinte goale am învăţa toţi că nicio biserică a lumii, mare sau mică, nu ne va face mai buni, mai deştepţi, mai demni. Nu cred că prin discursuri false, populiste, facem ca neamul ăsta al nostru să vrea să se ridice odată deasupra mocirlei în care s-a scufundat.

Nu cred că minţindu-ne la infinit reuşim să evoluăm. Că reuşim, de exemplu, să nu mai pupăm mâini de baroni sau să îi acoperim cu flori, atunci când ies de prin arestul de la vilă. Aşa cum s-a întâmplat recent, la Craiova, cu primăriţa Olguţa. Nu cred că păcălindu-ne că am fi alţii decât exact cine suntem reuşim să fim mai toleranţi, mai înţelegători. Nu cred că minţindu-ne reuşim să scăpăm de credinţa stupidă că am fi poporul ales. Atât de ales, încât Dumnezeul nostru vrea ca noi să-i urâm visceral şi să aruncăm cu pietre-n alţii, pe care tot El i-a făcut, cine altcineva?, doar pentru că ei, alţii, sunt musulmani, sau evrei, sau ţigani, sau băsişti, sau pontişi, sau iohannişti, sau orice mai scornesc minţile noastre hrănite cu sânge, cu prea multă răutate, ignoranţă, ipocrizie şi egoism, alimentate la infinit să care după ele război după război.

Eu nu ştiu ce preferă Dumnezeu. Dar mă uit tot mai mult cu tristeţe spre mine, spre noi şi cred că am ajuns să preferăm să nu mai fim aşa cum ne-a lăsat El. După chipul şi asemănarea Lui.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite