Societate

articolul anterior articolul urmator

Eu n-am avut niciun cuvânt de spus

4
8 Dec 2019 09:37:40
Monica Tonea

Nu ştiu de ce, cum sau când anume am atins cotele de sus în ceea ce priveşte comunicarea verbală. În sensul larg, trecută de prima copilărie, dobândisem un vocabular bogat, studiat, abundam în construcţii elaborate şi nu ieşeam din vorbirea literară nici măcar atunci când se impunea un dialog familiar.

Pe scurt, eram o simandicoasă, după spusele multora. O vreme reuşisem să fac distincţia. Pe stradă, cu copiii, mă pretam la orice discuţie, renunţam la stil sau la înflorituri şi adoptam limbajul colocvial, nici nu era dificil, acolo, la joacă, deveneam toţi o apă şi-un pământ. În generală, motivată să impresionez profesorii şi să-mi depăşesc măcar cu câteva sutimi rivala – prietenă în timpul liber –, devenisem elevul model, avid să persevereze şi, pe lângă asta, făceam şi cele mai bune compuneri din an, în condiţiile în care se putea ignora caligrafia nu foarte ordonată.

Între timp, mă mai maturizasem, trecusem în altă etapă, iar imaginea mea de tocilară, ceea ce nu eram absolut deloc, se estompase. În liceu, am dat peste o clasă plină de fete care mai de care mai inabordabile şi nu mă puteam identifica cu niciuna. În scurt timp, competiţia n-a mai fost un factor, fiind convinsă că unele dintre ele ar fi rezistat acolo, indiferent de capacitatea de asimilare a materiei, oricare ar fi fost aceea. În primul rând, eu nu proveneam din medii elevate, părinţii mei erau simpli funcţionari şi nu aparţineau tagmei de intelectuali sau afacerişti de succes. Erau nişte oameni normali care-mi doreau binele şi mă împinseseră de la spate să avansez, nu „să mă las pe tânjală”, aşa cum spunea mama de câte ori avea ocazia. În al doilea rând, fericită că fusesem admisă la cel mai bun liceu de profil (umanist, desigur) din oraş, în primii 30 de copii, din cauza asta nici nu mai încăpuse în discuţie să-mi aleg secţia de limbi străine, trecusem, separat, şi examenul la engleză, luat cu brio, dar nu şi nu, cu aşa performanţă  era musai să urmez filologia. A ştiut domnul Daba, directorul, a ştiut mama, bine, ea n-avea nicio treabă, doar o slăbiciune pentru fostul ei profesor de latină pe care, printr-o întâmplare, aproape divină pentru ea, îl regăsise şi se dovedise să deţină şi cea mai înaltă funcţie la liceul meu proaspăt înfiinţat, a ştiut şi profesoara cu care făcusem pregătiri vreme de un an. Eu n-am avut niciun cuvânt de spus. Dar cine ţinea seamă de o puştoaică de 14 ani care habar n-avea pe ce lume era?! Din ambele motive, am experimentat impresia permanentă că nu aparţineam locului.

Chiar şi aşa, dacă tot m-am aflat în treabă, am zis să excelez. Dar nu oricum. Copil rebel, nu cred că am mai fost modelul de altădată, dimpotrivă. Nu mai intru în amănunte, însă la ore eram cineva, în restul timpului, o cu totul altă persoană. La şcoală pretindeam că nu-mi pasă, acasă puneam bazele firii mele de mai încolo, citeam, notam, scriam şi iar citeam, notam, scriam. Mă mai uitam la câte un film şi nu prea ieşeam, nu aveam cine ştie ce viaţă socială. După patru ani de studii, profa de română, una care te mânca pe pâine, dar era şi-un munte de talent şi cultură, mi-a spus cu cea mai mare uimire, când m-am deranjat într-a doişpea’ să fiu serioasă la teză, tema morţii la Eminescu, şi-am ales s-o prezint printr-o interpretare personală, care a ieşit o capodoperă, doar mă exasperau comentariile standard, învăţate pe de rost, a spus: „Ionaşcu, ai tot respectul meu. Unde-ai stat ascunsă până acum?” Am vrut să-i zic că eram fata aia cu păr spiralat, dată cu tuş negru la ochi, pe care-o subestima şi-o întrerupea de câte ori emana o opinie personală, că aşa era ea, dornică să iasă din tipare, în mod civilizat, cert, niciodată n-a fost impertinentă, doar, după câţiva, extravagantă şi emancipată, inclusiv după opinia doamnei de modă veche care nu ştia ce se ascunde sub răzvrătirea adolescentei. Şi acum, 25 de ani mai târziu, mai visez uneori că sunt singura din clasă care n-are notă la română şi mă trezesc asudată şi terorizată de gând.

Oricum, pe la 17 ani ajunsesem să enervez pe toată lumea, fără nici cea mai mică intenţie de-a epata, dar cumva nu mă simţeam în stare să interacţionez natural. În conversaţiile mele nu era loc de „asta”, „aia”, „ăştia”, „nu-i”, „c-am”, „să-mi”, onomatopee sau oricare alte prescurtări caracteristice. În vocabularul meu găseai din belşug „aceasta”, „aceştia”, neologisme care-i făceau pe interlocutori să-şi dea ochii peste cap şi te loveai adeseori de fraze bombastice care, în scurt timp, plictiseau. Şi, pe bună dreptate, cine vorbeşte aşa?! Până într-o zi când un tip mai matur mi-a spus exasperat: „da’ vorbeşte şi tu ca tot omu’, prea te crezi superioară şi ne crezi proşti pe toţi”. Am reflectat mult la asta, jenată că sfârşisem într-o ipostază umilitoare. În cele din urmă, am decis să trec la represalii, credeam eu. O să vadă ei, mi-am spus. O să vorbesc ca un birjar, îmi imaginam eu. Evident, mi-a fost foarte greu, căpătasem o exprimare dezlânată, preocupată mai mult să scormon în minte cum se spune una sau alta, numai să nu sune pretenţios. Vreo doi ani mi-au trebuit ca să nu mă mai disting de ceilalţi. Alinierea asta a venit cu mult efort. Nu-i de colo să-ţi traduci mental gândurile, care se etalau la fel de imperfecte, în cea mai sofisticată formă, de parcă eram bilingvă şi mă simţeam obligată să gândesc într-o limbă şi să vorbesc în cealaltă. Pe lângă asta, a fost şi o reunţare de sine tradusă în suferinţă.

De atunci, am rămas cu un reflex, să-mi traduc sintagme întregi în cap, dar şi cu senzaţia că ceva-i extrem de putred dacă o persoană foloseşte exclusiv un limbaj de lemn şi-am devenit foarte receptivă la modalităţile de exprimare a celorlalţi.

Cu toate astea, încă mă mai zgârie la urechi abuzul de colocvialisme din partea unora, timp în care rafinamentul întâlnit în limbajul altora e o simfonie din înalte sfere pentru auzul meu sensibil. Odată cu înaintarea în vârstă, am început să le amestec şi acum mă pliez după situaţia în care mă regăsesc. Jonglez cu oricare din ele cu uşurinţă. Totul e să nu le încurc vreodată, ca să mă trădeze când mi-e lumea mai dragă.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

Aspida
8.12.2019, 10:04:24

. și… cum e cu romgleza… aia în trend? 😣 🐵 ♒️

+3 (3 voturi)
protector
8.12.2019, 10:42:18

Draguta explicatia ! Ce nu reiese : Daca dragostile au fost normale : adica topita fata de golani . Si daca ati strigat UE in piata .

Nirolf
8.12.2019, 12:51:32

Povara dualitatii . Cuvintele si modalitatea combinarii in folosinta lor sunt ca hainele , imbraca ideile gandurilor noastre . Un limbaj trebuie sa se armonizeze mediul de folosinta . Intr-un fel esti imbracat cand mergi la un meci de fotbal si altfel atunci cand mergi la teatru sau un concert de muzica simfonica . Nici intr-un caz nu se potriveste fracul la fotbal si nici tricoul si pantalonii scurti la concertul simfonic . Intr-un fel este limbajil colocvial folosit cand mergi la Terasa Fericirii sa consumi trancaneala cu bere si altul este limbajul elevat specific unei manifestari culturale . Femeile folosesc cu precadere limbajul florilor si a pasarilor , dar barbatii sunt condamnati prin natura lor sa-si clateasca din cand in cand , gura cu noroi . Toti insa suporta povara dualitatii .

+1 (1 vot)
protector
8.12.2019, 13:37:06

Nirolf "Povara dualitatii ." Greu cu testele Pisa . Mesaju e ca un domn a abuzat-o pe criterii de cum vorbeste . Si de atunci traieste cu Teroarea sa fie biduala !