Eutanasia, pe când şi-n România?

Spre deosebire de măruntele noastre gâlcevi cotidiene, aceasta e o temă profundă, reală, întotdeauna actuală. E o discuţie despre trup şi spirit, liber arbitru şi Dumnezeu, viaţă şi moarte, suferinţă şi iubire, libertăţi individuale şi limitele lor, deopotrivă.

Ca orice dramă care nu ne priveşte direct, suntem permanent tentaţi s-o minimalizăm, să ne imaginăm că nu există chiar, să ne simţim perturbaţi în liniştea noastră atunci când ni se vorbeşte despre ea.
 

Ghinionul enorm al minorităţii care "moare cu zile" (al celor care îşi roagă moartea, la propriu, nemaisuportând durerile şi "viaţa" cu termen scurt, fără speranţă), e că e mică, foarte mică, şi pasivă, pe deasupra, raportat la ansamblul populaţiei.

Sunt atât de puţini, concetăţenii noştri ce curând nu vor mai fi din astfel de cauze, încât pur şi simplu ei deja nu mai sunt, şi nu există, de regulă, pentru cineva care nu cunoaşte personal un astfel de caz. Eu aparţin acestei majorităţi largi şi norocoase. 

Am ales subiectul acesta din două motive.

Primul: am văzut acum câteva zile, cumva tardiv, un film impresionant, "You Don't Know Jack"*, despre viaţa şi "munca" celui supra-numit "Dr. Death", medicul Jack Kevorkian, care a "condus pe ultimul drum"  (asistându-le –activ –sinuciderea) peste 130 de americani şi a cărui faimoasă deviză era "dying is not a crime!".

Al doilea: am constatat apoi, documentându-mă, fără să mă surprindă deloc acest lucru, că subiectul este unul derizoriu în complicata şi importanta noastră realitate.

Voi spune din nou că nu am "expertiză" în domeniu (şi nici nu vreau/trebuie) şi nici certitudini, având în schimb o puternică emoţie, pe care nu pot să nu v-o împărtăşesc. Mai departe, fiecare dintre dumneavoastră, stimaţi cititori, aveţi suflet şi minte...

De câteva luni, Belgia a legiferat eutanasia copiilor, după ce în 2002 o legalizase pe cea a adulţilor. Există alte câteva ţări unde eutanasia e permisă, într-o formă sau alta (Olanda, Elveţia, Luxemburg, Estonia, Albania (!), precum şi în câteva state din SUA). 

După cum se vede, nu e o temă ce şi-a găsit rezolvarea în majoritatea ţărilor democratice. Deci nu trebuie să ne facem probleme, stăm mult mai prost la capitole mai importante. Căci, nu-i aşa?, există întotdeauna ceva mai important...

Dar în toate societăţile în care viaţa unui om contează, chiar şi atunci când ea e doar cronica unei morţi anunţate (discretă, îndeobşte, să nu care cumva să deranjeze prea tare), există dezbateri publice şi oameni, nu puţini, cărora le pasă şi de altceva decât de propriile probleme. Se numesc oameni buni, altruişti, sensibili, frumoşi. Într-o bună zi aş vrea să devin şi eu aşa.

Subiectul e extrem de delicat (un eufemism pentru inacceptabil) pentru cei religioşi, dar, pentru "consolarea" acestora, nu e deloc simplu nici pentru liber cugetători, mai ales pentru cei care cred în Dumnezeu, cum sunt şi eu.

Parafrazându-l pe Sever Voinescu, ce a scris un articol memorabil în Dilema Veche ( "Întoarceri"), pe vremea când nu făcea politică, ideea sinuciderii e o necesară cochetărie terapeutică. E ultimul lucru pe care il avem şi cel mai important, dreptul de a decide asupra vieţii noastre. Atenţie însă, aceeaşi idee a sinuciderii posibile, un simbol al libertăţii noastre individuale absolute, care îţi poate reda tonusul şi echilibrul psihic şi, paradoxal, îţi poate face viaţa suportabilă, se poate transforma într-o greşeală teribilă, dusă până la capăt. A se gândi la sinucidere, ca la un "de-aş vrea, aş putea!", dar a nu se încerca (practica)! Pentru un om sănătos.

Pentru unul bolnav însă, pentru care viaţa nu mai are sens şi suportabilitate, nevoia "acordului" societăţii (de fapt lipsa acestuia) pentru un fapt ce nu ar trebui să privească pe nimeni altcineva, nici măcar familia, pentru o decizie eminamente privată, cea mai privată cu putinţă, poate fi o nemărginită cruzime, sadism şi cinism, incompatibile cu principiile fundamentale ale libertăţii individuale într-un stat modern, democratic şi secular.

Şi pe mine mă ispiteşte ideea că o persoană ar trebui să aibă controlul asupra propriei sale vieţi şi morţi. Militantul pentru dreptul la sinucidere, doctorul ateu Kevorkian era însă absolut convins că aşa trebuie să fie. Redau un citat elocvent din film, din secvenţa interviului pe care acesta îl dă celebrului Mike Wallace (în emisiunea "60 de minute"):
 

„Mike Wallace: Ce ar trebui să le spunem celor care cred că dr. Kevorkian e un fanatic? Dr. Kevorkian: că sunt un zelot. Eu lupt pentru mine, Mike, pentru mine. Pentru că acesta e un drept pe care eu îl vreau. Aş putea şi eu ajunge să am o suferinţă teribilă şi mi-ar plăcea să ştiu că în acel moment va exista un coleg care m-ar ajuta atunci cand am nevoie. Poate că sună egoist, şi poate că este, dar dacă asta ar ajuta pe oricine altcineva, aşa să fie. Nu-mi pasă ce se întâmplă cu mine şi nu mi-e frică, pentru că am dreptate!”.

Formaţia mea juridică mă împiedică să tratez problema exclusiv emoţional şi să-i dau dreptate în întregime. În realitatea imperfectă care e fiinţa umană, la o analiză mai profundă, controlul asupra vieţii noastre trebuie sa fie parţial exterior, raţional, obiectiv şi metodic, atât cât se poate, condiţie sine qua non pentru a fi protejaţi de propriile noastre tentaţii auto-flagelatoare sau suicidale şi/sau de erorile unui alt om, oricât de bine intenţionat ar fi el (la un moment dat, medicul legist constată la autopsie că una din persoanele asistate la sinucidere de către Jack nu suferea decât de probleme psihice). Acest film realist şi impresionant se termină cu discursul la fel de impresionant al judecătorului (femeie), la care achiesez şi pe care îl redau, în esenţă, tot într-o traducere proprie:

„Naţiunea noastră tolerează diferenţele de opinie pentru că noi avem un mod civilizat şi non-violent de a ne rezolva conflictele. Avem mijloacele şi metodele de a protesta faţă de legile pe care le dezagreem...Puteţi critica legea, vorbi despre lege, să vă adresaţi mediei sau cetăţenilor, dar întotdeauna trebuie să rămâneţi în limitele prevăzute de lege...Nu puteţi să încălcaţi legea sau să o luaţi în mâinile dumneavoastră. Aţi ignorat şi provocat legislaţia şi Curtea Supremă. Mai mult, v-aţi sfidat propria profesie medicală...Acest proces a fost despre anarhie, despre dispreţul dvs. faţă de societatea noastră, care există şi înfloreşte datorită rezistenţei sistemului nostru legal. Nimeni nu e mai presus de lege. De aceea, vă impun o sentinţă maximă, de la 10 la 25 de ani de închisoare. Acum puteţi să vă consideraţi oprit”.

Este limpede că eutanasia nu poate fi o decizie lăsată la îndemâna unui singur om, nici măcar a suferindului, iar condiţiile în care ea e permisă, acolo unde e, sunt foarte stricte: comisii medicale, boli incurabile aflate în stadii terminale, suferinţă certă şi teribilă etc.

E un subiect sumbru pentru care nu mă aştept să fiu plăcut, nu aceasta fiind dorinţa mea principală legată de gândurile mele exprimate aici. Ca o simbolică recompensă pentru chinul la care v-am supus, vă ofer un citat menit să vă facă să zâmbiţi, aparţinând aceleiaşi "judecătoare de fier", în timp ce îndeplinea procedura, asigurându-se că inculpatul înţelege la ce se expune: "Judecătorul: înţelegeti ce înseamnă închisoarea? Dr. Kevorkian: da. Judecătorul: aţi văzut "The Shawshank Redemption" ("Închisoarea îngerilor")? Dr. Kevorkian: nu.".

* "You don't know Jack", 2010, Regia Barry Levinson, cu Al Pacino, John Goodman, Susan Sarandon.