Eutanasia, sinucidere prin ucidere şi crimă mascată prin milă

Noul Cod Penal introduce, în premieră pentru România, pedepsirea distinctă a eutanasiei. “Un prim pas civilizat spre legalizare” vor spune susţinătorii. “Un pas înapoi al umanităţii, contrar vieţii” vor susţine opozanţii. Printre ei mă număr şi eu, cu opinia din titlu, poate dură, dar justificabilă.

Pentru început, însă, dăm cuvântul Noului Cod Penal, care, la secţiunea “Infracţiuni contra vieţii” conţine 4 articole, după cum urmează:

Art. 186   Omorul

 Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepseşte.

Art. 187  Omorul calificat

(1)  Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:  

a) cu premeditare;

b) din interes material;

c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;

d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;

e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor în formă consumată;

f) asupra a două sau mai multor persoane;

g) asupra unei femei gravide;

h) prin cruzimi,  

se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 188   Uciderea la cererea victimei

Uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.

Art. 189   Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.

Când fapta prevăzută în alineatul precedent s-a săvârşit faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani.

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârşită faţă de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1) – (3) au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

Prin urmare, legiuitorul introduce eutanasia ca metodă distinctă de suprimare a vieţii, în anumite condiţii, dar şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Totodată, consideră că aceste două situaţii, care produc moartea cuiva, sunt mai puţin grave decât omorul sau omorul calificat.

În virtutea dreptului la opinie şi fără nicio intenţie de a submina autoritatea legiuitorului, am de spus/întrebat următoarele:

1. Fapta de a ucide pe cineva care îşi doreşte moartea (din motive precizate în clar) nu face mai puţin responsabil pe ucigaş, pentru că nimic din această viaţă nu este mai presus de ea, ca să poată decide dispariţia ei, astfel încât să constituie circumstanţă atenuantă.

2. Poate fi mila sau compasiunea faţă de situaţia cuiva o circumstanţă atenuantă, care să reducă pedeapsa pentru ucidere? Probabil că, în chip tragicomic, legiuitorul consideră că da, din moment ce tot el consideră că cererea morţii poate fi serioasă. Dar ce om conştient şi serios îşi poate cere moartea? Poate doar unul care, înşelat de către cultura morţii, consideră că sinuciderea poate fi demnă.

3.  Înţeleg perfect şi sunt de acord cu distincţia între (simplul) omor şi omorul calificat. Dar care este motivul în baza căruia legiuitorul distinge între uciderea săvârşită la cerere şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii, dacă pedeapsa este identică (3 - 7 ani)? Căci, şi într-un caz, şi în altul, avem de-a face cu o bazaconie juridică, pe care o putem numi sinucidere prin ucidere.

4. Cum se poate stabili pragul de la care suferinţele permanente şi greu de suportat (cauzate şi atestate medical) sunt apte de a deveni circumstanţe atenuante pentru atenuarea gravităţii uciderii? De unde ştim că pacientul nu are doar un episod depresiv în lupta cu boala? Se dă aviz psihologic? Plus că se induce şi se încurajează opinia eronată că suferinţa poate justifica sinuciderea sau uciderea la cerere.

5. Cred, cu tărie, că aceste aiureli juridice au fost introduse în text în acest fel, tipic românesc, doar pentru a împăca „capra” europeană de la Bruxelles, în faţa căreia vrem să părem civilizaţi, cu “varza” românească, majoritar creştină, care nu va accepta niciodată faptul că uciderea cuiva poate fi justificată sau mascată printr-o aşa numită milă. „Caprei” i se va părea un progres, iar „varza”, chemată cu speranţă la vot, va fi prea preocupată cu haosul şi problemele supravieţuirii sub capitalism, ca să mai înţeleagă ce se întâmplă exact. Important e sa voteze, după aia poate înţelege ce vrea.

Apropo, fac o paranteză mai largă. Pentru cei ce doresc o explicare mai largă a motivelor pentru care Ortodoxia (şi celelalte culte creştine, bănuiesc) se opun eutanasierii, Patriarhia Română oferă detalii clare pe Internet. În rezumat, creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ridice viaţa, iar eutanasia este omucidere. În faţa unei grave suferinţe, creştinul este chemat să se roage pentru aproapele său, ca Hristos, Cel ce a suferit pentru noi, unicul Stăpân şi Dăruitor al vieţii, să-i aline durerile bolii, după cum El Însuşi va decide, fie dăruind vindecare, fie dezlegând temporar sufletul de trup, până la Înviere. În faţa acestei dezlegări, ştiinţa, rod al înţelepciunii, trebuie să-şi recunoască limitele: ea nu fabrică legi noi ale lumii, ci doar constată (descoperă) ceea ce deja există. Iar moartea trupului este un hotar de netrecut al acestei existenţe, până la vremea Învierii, cum spuneam. În fond, nimeni nu are contract pe durata vieţii acesteia pământeşti, nici când intră în ea, nici când iese din ea. Motiv în plus pentru smerirea şi înţelepţirea noastră, spre a petrece timpul cu folos bun.

Altfel, în faţa suferinţei, cel fără credinţă şi înţelepciune, nu mai are nimic de făcut decât să ceară moartea, în speranţa că necazul se va termina. Însă, ar fi prea nedrept ca să venim la existenţă, la viaţă şi la toate idealurile frumoase ale ei, doar pentru a ne întoarce în nimic. NU, aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. Aşa că, din nefericire pentru el şi pentru cei din jurul lui, care-i îngăduie cererea de sinucidere, suferinţa nu se va termina, ci de-abia va începe: intrarea cu deznădejde în veşnicie. Asta înseamnă chin veşnic, lipsă eternă de speranţă, o groază nesfârşită a lipsei de orizont, o zvârcolire permanentă în haos. Cine îşi poate permite aşa ceva? Creştinul, căruia îi pasă cu adevărat de aproapele său, nu-i poate accepta solicitarea de a-l trimite într-o astfel de situaţie. În rest, că vrea cineva neapărat să se sinucidă …e alegerea lui. Îl priveşte. Eu nu recomand, ci mă mâhnesc. Pe cine poate bucura o sinucidere? Poate pe cineva mercantil (s-a mai eliberat un pat în spital nu?!). Cu asta închid paranteza de două paragrafe. 

Revenind, dacă analizăm mai pe larg situaţia, se poate observa că autorităţile române încep să fie prinse din ce în ce mai tare într-o meghină socială. O falcă este constituită din UE, ale cărei politici liberalizante în domenii delicate (prostituţie, minorităţi LGBT, eutanasie etc.) încep să intre pe curs de coliziune cu creştinismul (vezi noul raport Lunacek, ce se aşteaptă a fi votat pe 4  feb. sau recentele proteste din Paris şi Lyon). Cealaltă falcă este constituită din coloratura confesională a electoratului român, despre care sondajele de opinie continuă să spună obsesiv că este majoritar creştin şi preocupat de morală (sunt convins că spre nemulţumirea multor neduşi la Biserică).

Cum va arăta viitorul electoral în această menghină... cred că nici partidele nu prea mai ştiu. Viitorul imediat este destul de incert. Însă important pentru politicieni e să obţină bani şi cât mai puţine critici de la UE, dar şi voturi, de la cât mai mulţi români. Acesta este si motivul pentru care, probabil, mai tot Noul Cod Penal este străbătut de micşorări şi eliminări ale unor pedepse. Aud chiar despre un proiect de lege privind amnistia şi graţierea.

Personal însă, anticipez că cei ce simt şi trăiesc creştineşte vor fi din ce în ce mai dezamăgiţi de mersul lucrurilor prin politică. Motiv pentru care, pe viitor, voturile celorlalţi vor conta din ce în ce mai mult.

Un lucru rămâne cert: doar Adevărul ne va elibera propria libertate, din robia unor interese criminale.

Altfel, va trebui să o eutanasiem, pentru că va suferi veşnic.