„Evanghelia“ lui Soros

L-aţi citit pe celebrul Soros? Dacă nu, foarte rău, căci nu poţi înţelege lumea de azi fără a cunoaşte principiile care o făuresc. Dacă da, atunci aţi remarcat că „societatea deschisă“ este noua „evanghelie“ a lumii, care vrea să „updateze“ Evanghelia lui Hristos.

Omul nu poate trăi fără conceptul de „evanghelie“ (veste bună, din greacă). Fiecare epocă socială, fiecare regim politic sau economic, s-au construit şi se vor construi pe o veste bună adusă umanităţii: că omul poate evolua, iar societatea poate fi mai bună. Chiar şi Evanghelia lui Hristos aduce o veste bună: moartea a fost omorâtă şi omul se poate salva de la autodistrugere prin îndreptare, educaţie şi iubirea aproapelui.

Societatea de tip capitalist are şi ea nevoie de o veste bună, gen „există prosperitate economică“. Nu asta se caută şi se dezbate zilnic? Pare că toată lumea nu mai este atât de interesată de mântuirea spirituală, cât de cea economică. Banul tinde să devină zeul lumii de azi.

În acest context, era de aşteptat să apară un Mesia al economiei. Cu experienţă în specularea pieţelor financiare (singur o recunoaşte), George Soros se deosebeşte de alţi miliardari ai planetei şi istoriei: nu vrea să facă doar bani pentru sine, ci se gândeşte cum poate prospera economia globală. Ucenic al filosofului Karl Popper, dar şi ai altor filosofi în economie, găseşte un răspuns simplu şi clar: economia globală prosperă dacă are două aripi: societate globală şi politici globale.

Astfel, gânditorul Soros elaborează câteva eseuri şi volume, în care îşi prezintă viziunea desăvârşirii societăţii planetare. Dincolo de ce spun unii şi alţii despre Soros, sorosism şi activism, teorii ale conspiraţiei şi oculte mondiale, esenţial este să citeşti autorul, pentru a înţelege ce se întâmplă şi ce se vrea.

Printre lucrările esenţiale găsim „Open Society: Reforming Global Capitalism“ (2000) şi „The Soros Lectures: At the Central European University“ (2010), descrise ca fiind „culmination of a lifetime of practical and philosophical reflection“ (culminarea unei vieţi de reflecţie practică şi filosofică“ (lecturi disponibile pe net text şi video, în prezentarea autorului). Am evitat volumele traduse în româneşte, deoarece chiar Soros susţine că au fost elaborate în perioade de căutări, fiind incomplete.

Pe scurt, într-o interpretare mult simplificată, principiile lui Soros sună aşa:

1. Reflexivitatea relaţiei cauză-efect (adică efectul poate deveni cauză) este o caracteristică nu doar a interacţiunilor umane, ci şi a pieţelor financiare. Reflexivitatea influenţează actul de vânzare-cumpărare: cumperi ceea ce crezi că-ţi trebuie, dar „ce-ţi trebuie“ este consecinţa a ceea ce ţi se oferă. Ce se oferă însă depinde de „ce-ţi trebuie“. Aşadar, un cerc al cererii-ofertei, care generează fenomenul boom-bust (creşterea şi criza economică), o bună pildă fiind piaţa imobiliară (preţurile cresc odată cu creşterea creditării, apoi apar crizele). Prevenirea crizei economice este esenţială şi ea nu se poate face decât cu reguli care să folosească comportamentul reflexiv al oamenilor în sensul menţinerii creşterii profiturilor. Iar aici nu e vorba doar de economie, ci şi de comportamentul uman deoarece, aşa cum ştim, neuromarketingul se ocupă de profit prin consum.

2. Imperfecţiunea umană („fallibility“) este un motor economic esenţial, mult mai bun decât perfecţiunea. Este firul roşu al „evangheliei“. Ca şi maeştrii săi, Soros crede că n-are rost să ne batem capul cu desăvârşirea umană („Iluminismul perfecţionist a eşuat“, zice) sau cu înţelegerea corectă a realităţilor, deoarece subiectivismul uman tinde să simplifice realitatea, majoritatea oamenilor manifestându-şi zilnic imperfecţiunea prin generalizări, instinctualităţi, metafore, principii decizionale, precepte morale etc. Economia poate creşte prin valorificarea imperfecţiunii umane, nu prin restricţionarea ei. Adevărul absolut nu vinde pentru că puţini oameni sunt preocupaţi de el.

„Libertatea de gândire şi de expresie şi libertatea de a alege pot fi derivate direct din nedesăvârşirea noastră. Din moment ce adevărul absolut nu poate fi ajuns de noi, trebuie să permitem oamenilor să gândească pentru ei înşişi şi să aibă propriile alegeri. Libertatea de gândire permite gândirea critică şi libertatea de a alege permite mecanismului de piaţă să opereze. Ambele sunt procese interpersonale; prin asigurarea condiţiilor corespunzătoare de funcţionare a acestora, cu toţii vom avea de câştigat.“

Se explică, astfel, de ce marketizarea vieţii, deşi pare cinică, e imposibil de oprit. Ca şi colectarea de date online. Chiar Soros constată cu neplăcere că relaţiile dintre oameni au devenit tranzacţii. Dar despre nemulţumiri, un pic mai încolo...

3. Concluzia filosofiei economice a lui Soros este nevoia de „open society“, o societate care să nu restricţioneze omul într-un „canon“ de existenţă, ci să fie „deschisă“, permiţându-i să-şi manifeste imperfecţiunile lui. În acest fel, diferenţele dintre oameni (culturale, identitare etc.) n-ar mai fi surse de tensiune şi de polemică, ci generatoare de progres economic, pe principiul simplu şi sec: „fii ce vrei tu, important e să consumi liber, întru dezvoltarea pieţelor“. Iar pentru a armoniza diferenţele identitare sunt necesare reguli care să permită existenţa dimpreună a grupurilor cu valori diferite.

Soros susţine că nu poate defini foarte exact ce este societatea deschisă, pentru că „deschiderea“ implică o adaptabilitate la condiţiile locului. Însă propune câteva reguli democratice clare (şapte găseşte el), care duc la funcţionarea acesteia:

• alegeri periodice, libere şi corecte;
• media liberă şi pluralistică;
• domnia legii (stat de drept) susţinută de justiţie independentă;
• protecţie constituţională a drepturilor minorităţilor;
• economie de piaţă cu respectarea dreptului la proprietate, oferirea de oportunităţi şi o reţea de siguranţă pentru cei dezavantajaţi;
• angajament pentru soluţii paşnice de rezolvare a conflictelor;
• legi întărite pentru diminuarea corupţiei.

Parcă le ştiaţi deja, nu-i aşa? Iar de aici, din dorinţa de a se implementa global aceste reguli, se nasc alte principii cunoscute: discriminarea pozitivă, corectitudinea politică şi noul relativism moral.

4. Economia globală necesită existenţa unei societăţi globale, care, la rândul ei, reclamă nevoia de politici globale. Asta înseamnă decizii politice globale, care atrag după sine pierderea parţială a suveranităţii statelor. Se explică astfel de ce România pare „închinată“ unor Înalte Porţi, centri globali de putere. Nu prea mai există graniţe între state, ci între corporaţii. Acum sunt ceva frământări globale, dar sunt convins că „sinoadele“ economice (nu ecumenice) de la Davis nu se fac degeaba cu elitele economice şi politice. În fond, nimeni nu vrea distrugerea cuiva, ci ca acesta să devină, pe cât posibil, client.

5. Religia nu dispare, ci se transformă. Malraux a avut dreptate: problema esenţială a sfârşitului de secol XX şi început de mileniu III este problema religioasă. El n-a zis că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“, cum eronat se crede îndeobşte, ci că religia va fi esenţială în sensul unei noi schimbări, aşa cum creştinismul a adus schimbarea în antichitate. V-aţi prins? Religia nu dispare ci… se transformă. Nici n-ar avea cum. Credinţa omului în valori (indiferent de tipul lor) este fundamentul religiozităţii, al speranţei de mai bine, de desăvârşire. Fără a crede în ceva, omul nu poate trăi, indiferent de subiectul credinţei lui. Altfel, trăind fără sens, poate face orice pentru că nu are nici un cadru valoric (cam asta cred că a vrut să spună domnul Vasile Bănescu de la Patriarhie, reclamat degeaba şi nu cred că poate fi socotită jignire). Poate tocmai de aceea politica reuşeşte să aprindă aşa de tare spiritele, pentru că merge până la principii valorice, care compun identitatea umană. Iar Soros intuieşte perfect asta.

El susţine că nu-l prea interesează religia. Cea clasică. Dar fiind conştient că religiozitatea e adânc înfiptă în sufletul uman, ştie că nu o poate cenzura, ci dimpotrivă, încearcă să o speculeze, construind ceva similar: credinţa în societatea deschisă. Un fel de religie a laicatului, a secularismului, a lumescului din om. Ia citiţi atent aici:

„Faptul că înţelegerea noastră este imperfectă nu înseamnă că nu există adevăr absolut; din contră, lipsa cunoaşterii adecvate implică nevoia unui element de credinţă. Open society nu este împotriva religiei, dar principiile ei ar fi violate dacă religia ar încerca să dicteze celor ce nu subscriu religiei.“

Cum ar veni, cei religioşi să nu dicteze celor nereligioşi.

După care, în mod surprinzător spune: „Angajamentul meu faţă de aspectul obiectiv al realităţii joacă în gândirea mea acelaşi rol, cum şi religia face la fel în alte persoane. În absenţa cunoaşterii perfecte avem nevoie de credinţe.

Se întâmplă să cred în realitatea crudă, în timp ce alţi oameni cred în Dumnezeu...Insistenţa mea asupra importanţei aspectului obiectiv al realităţii este o chestiune de credinţa personală.

Într-adevăr, are o asemănare curioasă cu o credinţă religioasă. Aşa cum am interpretat-o, are multe dintre atributele lui Dumnezeu, aşa cum le concep religiile monoteiste: este omniprezentă şi atotputernică, dar căile sale de lucru rămân oarecum misterioase.“ 

Interesul este evident: morala religiilor clasice să nu bage beţe în roate noii morale a societăţii deschise. De aceea, vrea să le izoleze şi militează cu argumentul că religia (clasică) e o chestiune privată. Dar sună cam partizan, nu vă supăraţi. Adică cum vine asta, societatea este deschisă tuturor identităţilor (culturale, etnice, comunitare, sexuale, de gen etc.), dar tocmai pentru cea religioasă e închisă? Da, susţine strategul „deschiderii“, căci e suficientă credinţa în „open society“, ce nevoie mai e de vechile religii? Dumnealui ştie bine că religiile sunt un puternic argument soft power, de lobby. Ori, pe domnul Soros tocmai soft power-ul şi lobby-ul îl interesează şi nu prea vrea concurenţă. Căci nu uitaţi, orice religie are şi valori sociale, exact specialitatea pe zona „societăţii civile“.  

Ca o paranteză exemplificatoare, asta se vede foarte bine în „războiul“ dintre ONG-urile „open society“ de la noi şi BOR. Nu religia în sine este „atacată“, în ciuda fentei că dogma religioasă „limitează“ umanitatea. Oh, da, doar exploatarea instinctelor îl „eliberează“ :)

Ceea ce sperie este cota ridicată de încredere a BOR (aţi sesizat ce des se fac sondajele de încredere?) care striveşte orice posibil lobby-soft power al noii morale. Gândiţi-vă la BOR ca la un ONG, care a influenţat strângerea a trei milioane de semnături. Păi ce ONG poate face asta în România? Spuneţi-mi o singură iniţiativă care a strâns măcar un milion. Aşa că le înţeleg panica, disperarea şi... determinarea.

Românul încă se ţine de Evanghelia lui Hristos şi trage greu spre cea nouă. Aşa că se apelează la tot soiul de fente şi tehnici, ca să scadă acest nivel de influenţă a BOR. Activiştii s-au şi dat de gol: Alin Teodorescu a dat doar „pe gură“ la TV un sondaj că încrederea BOR a picat sub 50%, fără documente, fără date concrete, fără nimic (dacă cineva ştie pe unde sunt astea, rog să-mi arate, eu n-am găsit). Ciudat, că doar înainte cu două luni era peste 65%, iar actualmente e tot pe-acolo. Nu a fost un simplu „gap“ sau „black-out“, ci o persuadare a spaţiului public.

Altă persuadare este, de pildă, asaltul asupra vocii prime în spaţiul public la BOR, purtătorul de cuvânt Vasile Bănescu. Două reclamaţii rapide la CNCD, pe nişte motive bizare, au ca scop doar lipirea unei vinovăţii pe fruntea domnului Bănescu, ca apoi tot ce-ar spune în apărarea BOR să pară blasfemie pe democraţie. Pentru că n-au găsit nimic la dosarul omului, atunci au inventat nişte „dosare“, care să smulgă oprobiul public. Doar că, în goana de vinovăţii, reclamanţii au uitat un amănunt esenţial: CNCD nu se poate compromite, stabilind că domnul Bănescu a discriminat, pentru că cifrele exacte, ca şi libertatea de exprimare din presă, nu pot discrimina, întrucât nu au cum să limiteze drepturile cuiva. Altfel, la câte se spun despre „pupătorii de cadavre“, CNCD ar funcţiona non-stop.

Reclamanţii speră ca domnul Bănescu să primească o „lecţie“ de reeducare ideologică, ca şi domnul preşedinte Iohannis, amendat pentru „penali“. Nu m-aş baza pe asta, căci chiar domnul preşedinte e decis să-şi recupereze amenda şi onoarea în instanţă, ceea ce deja e o problemă ruşinoasă pentru şeful CNCD, Csaba Asztaloş (chiar el a zis că-i o ruşine amendarea preşedintelui).

6. Interesant este că Soros identifică şi câteva „ispite“ ale societăţii deschise. În fapt, adevăratele ei limite generate, după mine, tocmai de faptul că atunci când exploatezi imperfecţiunea umană, nu te poţi aştepta să iasă totul... perfect. Altfel spus, chiar şi „open society“ este imperfectă şi tinde să devină „closed society“.

Trei sunt marile nemulţumiri ale magnatului:

a) Politicienii pun interesele personale înaintea intereselor celor ce i-au ales şi „au ca obiectiv să fie ales şi să rămână la putere“. Semn că ori ONG-urile societăţii civile sunt ineficiente, ori deja nu mai avem democraţie. De altfel, există deja un cerc vicios al deficitului de democraţie: electoratul are încredere scăzută în clasa politică, iar clasa politică propune candidaţi care nu prea au legătură cu electoratul, fiind emanaţia clasei politice. Astfel, electoratul votează limitat, din ceea ce se propune, nu din ceea ce şi-ar dori. Măcar aici, ONG-urile ar avea foarte mult de treabă. N-am auzit însă nici un ONG din România să vorbească de această chestiune. Sau poate greşesc eu…

b) Fundamentalismul de piaţă. Adică ideea că pieţele financiare trebuie să fie lăsate complet libere, că fiecare individ/entitate trebuie să-şi promoveze propriile interese financiare, fără nicio intervenţie regulatorie sau restrictivă. Ceea ce ar putea duce la apariţia monopolurilor, a corporatocraţiei sau, şi mai rău, a formelor moderne de sclavie.

c) Valorile pieţei diferă foarte mult faţă de valorile morale, ceea ce face ca relaţiile dintre oameni să devină tranzacţii. Fenomenul reprezintă însă, consecinţa logică a exacerbării importanţei economiei de piaţă. Când totul tinde să devină piaţă sau oportunitate de afaceri, când esenţa societăţii rezidă în punerea pe soclu a imperfecţiunii, în scop comercial, atunci la ce să te aştepţi?!

Este inutil a spune că, în dorinţa de a-şi vedea visul cu ochii, George Soros a întemeiat o reţea de fundaţii şi asociaţii care se întinde din Asia până în Statele Unite. El însuşi mărturiseşte că a făcut destui bani pentru sine şi este momentul să se dedice implementării valorilor societăţii deschise la nivel global. Ceea ce, în opinia mea, îl transformă în „apostolul“ propriei sale „evanghelii“. Şi, ca profil, se apropie foarte mult de profilul apostolului Iuda Iscarioteanul, care era tot un spirit „practic“, căutând să obţină profit din imperfecţiunile umane: „Ce-mi daţi şi eu vi-l dau vouă?“ va spune el căpeteniilor poporului care erau împotriva lui Iisus Hristos, gândind că va media o negociere între părţi.

Doar că mi-aş dori ca Soros să nu păţească precum Iuda, care realizând ce s-a ales de „medierea“ lui, a recunoscut că „a greşit, vânzând sânge nevinovat“. Căci este foarte posibil ca încurajarea imperfecţiunii umane să fie, în final, o mare greşeală.