Societate

articolul anterior articolul urmator

Evenimente (prea) discrete

0
13 Dec 2018 10:53:53
Andrei Pleşu

„Evenimentul“ e, prin de­fi­ni­ţie, o împrejurare care ocupă scena (publică sau privată) cu o autoritate de necontestat şi un ecou pe măsură. Anul acesta, evenimentul prin excelenţă, evenimentul de anvergură naţională (şi, într-un anumit sens, europeană) e Centenarul Marii Uniri.

Articol preluat din Dilema Veche

N-am să intru acum în detalii privind modul în care instituţiile statului, politicienii şi românii, în general, onorează nimbul unei aniversări, despre care, în plan retoric, se exprimă cu pieptul bombat, lacrimi patriotice şi sloganuri mobilizatoare. În ce mă priveşte, am multe de obiectat cu privire la festivismul previzibil al diferitelor „manifestări“, la bunul gust al spectacolului public, la caracterul improvizat al multor „comemorări“ de rutină, la puţinătatea soluţiilor concrete pentru a onora importanţa momentului. Nu s-a făcut – şi nu se face – destul pentru un spor de cunoaştere a episodului istoric pe care îl sărbătorim, nu s-a reacţionat prompt şi adecvat la ocazia oferită de eveniment pentru a consolida, consfinţi şi semnala, prin fapte şi monumente durabile, anvergura unei circumstanţe fondatoare cum a fost aceea înscrisă în calendar pe 1 decembrie 1918.

Dar nu o analitică a memoriei prost slujite vreau să propun cititorului. Vreau doar să semnalez cîteva evenimente colaterale Marelui Eveniment, cîteva împrejurări mai mult decît onorabile, dar discrete, cîteva sunete curate, adumbrite, adesea, de zgomotul „petrecerii“ din jur.

Voi aminti, mai întîi, un nume, direct legat de momentul 1918, un nume despre care se vorbeşte mai puţin decît ar fi cazul, mai ales în an aniversar: Alexandru Vaida-Voevod. De cîte ori discursul public şi metabolismul cotidian al memoriei „sărbătoreşti“ l-a pomenit, în aceste zile, pe omul acesta, al cărui rol politic, instituţional şi chiar financiar în construcţia unirii Transilvaniei cu restul ţării a fost esenţial? Evident, spiritul autohton e mai înzestrat să pescuiască „defecte“: Vaida-Voevod a fost, la un moment dat, „carlist“, a avut, sub influenţa creştin-democraţilor austrieci, accente antisemite şi antiliberale, s-a lăsat asociat cu Frontul Renaşterii Naţionale… Ca să nu mai spunem că rămăşiţele lui pămînteşti au fost ascunse, mai întîi, în cripta unei capele catolice şi, ulterior, reînhumate în cimitirul unei biserici greco-catolice, Biserica dintre Brazi din Sibiu (alături de mormintele lui Alexandru Papiu-Ilarian, Gheorghe Bariţiu, Ioan Raţiu ş.a.). Ce mai contează, aşadar, că Vaida-Voevod a fost membru fondator al Partidului Naţional Român din Ardeal, că a trimis împăratului de la Viena un memorandum despre drepturile românilor din Transilvania, că a citit, în plenul Parlamentului din Budapesta, în care reuşise să fie ales, Rezoluţia Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român cu privire la unire, că bunicul lui colaborase, la 1848, cu Avram Iancu, că vărul său primar (Gavril Vaida) era străbunicul lui Corneliu Coposu, că a fost prim-ministru şi ministru în mai multe rînduri şi cu multiple însărcinări (Interne, Sănătate, Industrie şi Comerţ, Externe), în primele guverne de după Marea Unire. Comuniştii l-au pedepsit riguros pentru toate astea (arestare, domiciliu forţat din 1946 pînă la moarte), iar noi îl pedepsim azi prin uitarea noastră. Şi tocmai de aceea, ţin să semnalez respectuos şi să felicit iniţiativa Asociaţiei sibiene „LSv Brukenthal“ care, la sugestia unui foarte respectat membru ale ei, dl Robert Blaj, a organizat restaurarea mormîntului lui Vaida-Voevod (decembrie 2011) şi, de curînd, pe 28 noiembrie, inaugurarea, cu onoruri militare, a unui bust memorial în cimitirul Bisericii dintre Brazi din Sibiu (autorul bustului fiind dl Mihai Iancovescu). A fost un efort la care au contribuit oameni de ţinută şi de bună-credinţă, fără „stimuli“ politico-ideologici. Simpli şi cuviincioşi patrioţi: Robert Blaj, dar, în diverse etape, şi preotul greco-catolic Nicolae Popa sau preotul ortodox Mihai Sămărghiţan, ca şi alţii ca ei, preocupaţi nu de gloria proprie sau de înregimentări băţoase, ci de respectul datorat înaintaşilor. Alexandru Vaida-Voevod priveşte spre noi, dintr-o celebră fotografie din 1911, alături de George Coşbuc şi Ion Luca Caragiale. Acum acestei fotografii i se adaugă bustul de la Biserica dintre Brazi. E un semn de normalitate.

Alături de marile evenimente istorice, ar trebui să salutăm, atenţi, şi unele preţioase evenimente ale creativităţii. Desigur, ele nu pot mobiliza largi mase umane, nu stau înscrise, cu acelaşi prestigiu, în calendarul naţiunii. Dar ele dau culturii naţionale strălucire şi temei, furnizînd istoriei muzeale îndreptăţire şi perspectivă. Am ajuns, din păcate, să nu ne mai bucurăm îndeajuns de farmecul discret al valorilor neconjuncturale, al talentului, al artei. Lucruri care par mai „importante“, mai „urgente“ pun în umbră faptul de cultură, cu o nemeritată pripă. Un exemplu: pe 12 decembrie, maestrul Viorel Mărginean a împlinit vîrsta de 85 de ani. Pictura sa – spuneam mai demult – pendulează, cu un farmec inconfundabil, între o caracteristică simplitate şi un rafinament îndelung exersat. Este pictura unui om aspru şi candid, naiv şi sofisticat, pictura unei personalităţi impetuoase, capabilă însă a se disciplina sever în fiecare dintre manifestările sale. Ea are nobleţea de neuzurpat a lucrului bine făcut şi a vocaţiei curajos asumate. Sîmbăta care urmează (15 decembrie, ora 13), Viorel Mărginean (ardelean el însuşi, din judeţul Alba) oferă publicului, în spaţiul expoziţional al Bibliotecii Academiei Române, o serie de lucrări care îi rezumă şi încununează cariera. Profit de ocazie să-l felicit cald, să salut coincidenţa fericită dintre evenimentul istoric şi cel artistic şi să invit iubitorii de artă la deschiderea expoziţiei. Merită!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro