Examenul unei generaţii. Avem şi motive de optimism

În faţa celei mai mari crize a generaţiei noastre – poate chiar a tuturor generaţiilor încă în viaţă (cu excepţia celor care au trecut prin Al Doilea Război Mondial), România dă în aceste luni un examen de maturitate şi de solidaritate. Iar după acest examen unii vor ieşi câştigători, iar alţii vor pierde.

Dincolo de bătălia medicală, peste care sper să treacă sănătoşi cât mai mulţi oameni, există câteva mari vulnerabilităţi dar şi provocări pentru generaţia noastră.

Principalul motiv de optimism vine chiar din motivul pentru care suntem cu toţii vulnerabili azi – globalizarea, conectarea la noile tehnologii, accesul la resurse intelectuale şi legăturile geopolitice de care România beneficiază sunt cele care ne arată că, indiferent cum ne simţim, nu suntem singuri şi nu vom depăşi această criză singuri. România este conectată la cea mai potentă piaţă comună globală. Există state partenere care ne vor fi alături (SUA a anunţat deja asta, prin vocea Ambasadorului său), există instituţii europene care vor susţine eforturile româneşti (bani pentru firme, facilităţi pentru cercetare, relaxarea condiţiilor privind deficitele etc), după cum există o conectivitate globală care va permite ca reluarea activităţii după criza economică ce va urma să se facă mai uşor în prezent decât acum 10-20-30 de ani. Internetul poate ajuta o bună parte din forţa economică şi socială a ţării.

De asemenea, un doilea motiv de optimism vine din tocmai cei 30 de ani de experienţă democratică şi dezvoltare instituţională. Dincolo de politica profund imatură a multora din generaţia actuală (şi exemple despre cât de aberant caută profit politic pe termen scurt sunt şi la stânga dar şi la dreapta), în instituţiile româneşti există suficientă resursă intelectuală de valoare şi suficientă memorie instituţională exersată într-un cadru democratic pentru ca examenul actual să poată fi depăşit. Nu există doar câteva persoane de valoare pe fundalul unei mase de incompetenţă şi amatorism – aşa cum simplist se încearcă a se prezenta de multe ori aparatul de stat. Dincolo de straturile de oameni numiţi politic, existâ în fiecare structură a statului – fie că vorbim de spitale, Armată, ministere, servicii de informaţii sau structuri specializate – buni profesionişti, pricepuţi la meseria lor, şi capabili să o exercite eficient în timp de criză. Sigur că uneori doar vârfurile se văd la TV (cazurile Arafat sau Streinu-Cercel sunt doar cele mai cunoscute), dar în spatele lor sunt mii şi mii de oameni care, în aceste săptămâni, muncesc eficient pe zona lor de activitate. Iar aceşti oameni pot face diferenţa între un stat scăpat de sub control şi o societate capabilă să evite o catastrofă de proporţii (pentru că, da, acesta va fi indicatorul după care vom judeca această criză, după ce va fi trecut!).

Dincolo de aceste două motive de optimism, există şi două mari handicapuri. Primul este acela că societatea românească are încă prea puţin capital social – adică, fără resursele necesare unei culturi civice de tip occidental, care ajută la dezvoltarea unei societăţi coezive. Avem nivele scăzute de încredere socială, toleranţă minimă faţă de străini sau faţă de cei diferiţi de noi, şi scoruri foarte mici de asociativitate sau voluntariat, România a avut mereu, în ultimii 30 de ani, scoruri mari doar de participare electorală. Pentru România, participarea electorală este singurul indicator de cultură participativă. Problema este profundă, pentru că respectarea deciziilor autorităţilor se face eficient dacă publicul are încredere în ele, are încredere în semeni şi nu vrea soluţii de salvare individuală cu orice preţ. Solidaritatea şi spiritul civic se văd în detaliile mărunte ale vieţii publice – precum cumpărarea cumpătată a unor produse de mare necesitate, respectarea unei cozi ordonate oriunde e posibil sau evitarea încercării de a ieşi din rând cu orice preţ. Nu există răspunsuri simple cu privire la ce răspuns de solidaritate va da România. Pentru că, dacă generaţiile care au făcut Revoluţia au scoruri mici la civism autentic, generaţiile care cresc acum, formate după Revoluţie şi care au de câţiva ani drept de vot (tinerii noştri, pe scurt) sunt mult mai apropiate de statele occidentale din perspectiva comportamentului civic. Va fi un examen al maturizării rapide a acestei generaţii, care trebuie să inspire cu participarea si civismul său în spirit democratic şi celelalte generaţii.

A doua dificultate vine din armonizarea nu doar între generaţii (tinerii civici şi maturii şi vârstnicii mai preocupaţi de o cultură patriarhală) dar şi din armonizarea mai complexa dintre Diaspora şi ţară. România are o specificitate anume aici – pentru că puţine sunt ţările care cunosc astfel de relaţii între populaţia din ţară şi cea plecată temporar în alte state. Diaspora a devenit tot mai relevantă, an de an, iar acum pare să fie crucială în coeziunea internă a statului. De civismul său depinde copleşirea sau nu a instituţiilor statului. Un flux treptat şi lent de reveniri în ţară poate fi gestionat de instituţii mobilizate la maxim. Dar acest flux treptat nu este uşor de realizat (nici în ţară capacitatea nu este uşor de crescut peste noapte, nici în Diaspora nu se poate cere unor oameni rămaşi fără job sau locuinţă să stea la nesfârşit acolo, departe de ţară). Soluţia vine din abordarea matură şi echilibrată a fiecărui pas, fără excese şi fără isterie. Pentru că, deşi Diaspora se diferenţiază major de ţară din perspectiva obiceiurilor electorale, în toate celelalte aspecte se aseamănă până la suprapunere cu românii rămaşi acasa.

Revin şi închei cu un al treilea motiv de optimism. România post-revoluţionară s-a clădit şi s-a democratizat pe baze şubrede (scandalul formării controversate a unui FSN care a participat în alegerile din 1990, insuficienta rupere de trecut a majorităţii instituţiilor, iar goana nemăsurată după resurse şi putere nu a avut o contrapondere reală în societate – cultura participativă era minimă, iar educaţia democratică, la fel). Acum, aceleaşi instincte vor reapărea – însă acum anticorpii democratici există, iar România are posibilitatea unui nou început, pe baze ceva mai coerente.

Pentru a evidenţia aceste motive, voi începe de săptămâna viitoare, un Top al celor 30 de motive pentru care România, la 30 de la Revoluţie, în faţa celei mai grele crize a existenţei sale moderne, poate să rămână optimistă cu privire la viitorul său.